Biblia de la Blaj

Biblia de la Blaj din 1795, cunoscută și sub numele de Biblia lui Clain sau Biblia lui Bob, reprezintă cea de-a doua traducere a Sfintei Scripturi tipărită în limba română. Samuil Micu începe să traducă Biblia încă din anul 1783, pe vremea când era prefect de studii la Colegiul Sf. Barbara din Viena. Sursele versiunii sale sunt vechea Biblie de la București, din 1688, dar, în primul rând, o ediţie a Septuagintei scoasă de elenistul olandez Lambert Bos, la Franeker, în 1709.

Astfel, Samuil Micu răspunde nevoii socio-culturale de a se traduce din nou textul sacru în limba română. Îndrăzneaţa mişcare de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dupa 107 ani de la prima traducere integrală, îi aparţine acestuia, traducătorul cel mai de seamă pe care l-a cunoscut cultura românească la sfârşitul acestui secol.

Prin argumentele exprimate în prefaţa Cătră cetitoriu, devine cel dintâi critic sever al textului sacru. În această prefaţă, Samuil Micu îşi exprimă nemulţumirea faţă de ,,aşezarea şi întocmirea graiului românesc” din Biblia lui Şerban: ,, Scriptura Sfântă, care cu cuvânt elinesc şi Biblia să zice, de pre limba elinească din iyvodul celor şeptezeci de dascăli româneşte tălmăcită, dar cu foarte întunecată şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc” . Modul în care este gândit textul sacru de către Samuil Micu nu este total diferit de cel al spătarului Milescu. Se pot constatata unele asemănări.

Un argument convingător pe care îl lansează Samuil Micu ţine de evoluţia limbii. Acesta este de părere că limba vechii traduceri de la 1688 se află într-un stadiu arhaic în comparaţie cu nivelul la care ajunsese limba literară, astfel necesitatea realizării unei noi traduceri este esenţilă. Graiul vechiului text este considerat,, mult osibit de vorba cea de acum obicinuită şi mai ales de graiul şi de stilul cel din cărţile bisericeşti, care în toate besericile româneşti să cetesc şi pentru aceea pretutindenea tuturor şi de toţi iaste cunoscut şi înţeles”

Opiniile lui Samuil Micu în legătură cu Biblia de la 1688 nu sunt mereu întocmai potrivite, uneori ajungând chiar la acuze:,, Cât acea tălmăcire aceii Biblii mai pre multe locuri neplacută urechilor auzitorilor iaste, care lucru cu mare pagubă sufletească era neamului şi besericii românilor”.

Dacă în unele afirmaţii privind neajunsurile de ordin lingvistic ale textului de la 1688, Samuil Micu este acuzat de subiectivism, nu la fel stau lucrurile când vine vorba de numărul mic de exemplare din vechea traducere. Acest argument este cel mai convingător când vine vorba de susţinerea necesităţii unei noi traduceri a textului sacru: ,,Afară de aceasta [netocmirea limbii din textul de la Bucureşti], acele vechi biblii atâta s-au împuţinat, cât foarte rar, să nu zic bun credincios creştin, ci preot iaste la carele să află şi nici cu foarte mare preţ făr de mare trapăd şi osteneală nu să află ca să-şi poată neştine cumpăra”.

O altă idee remarcabilă exprimată în această prefaţă, în legătură cu necesitatea unei traduceri relizate într-un stil unitar şi într-o limbă unitară. Deşi exista pe lângă textul de la 1688 şi traducerea „ nesăvârşită şi ne dată la lumină” a lui Petru Pavel Aaron, Samuil Micu transpune singur în româneşte Biblia: ..aşezarea graiului întru aceeaşi biblie să nu fie isibit punându-se unele dintru acea tălmăcire, altele dintru a altuia, s-au socotit ca toată biblia de unul cu asemenea stil şi aşezare a graiului să se tălmăcească”. Micu recunoaşte dificultatea acţiunii sale, dar mai recunoaşte şi că a folosit,, mai ales Testamentul cel Vechiu mai mult de Nou de pre cel elinesc a celor şepteyeci de dascăli”. De asemenea, acesta precizează că Biblia lui Şerban a reprezentat cartea de căpătâi în realizarea noii traduceri.