Balada cultă

Un moment important al poeziei moderne românesti îl constituiecreatia poetului, eseistului si traducătorului de exceptie Stefan AugustinDoinas, care „s-a impus si s-a diferentiat în peisajul nostru literar printr-oformulă poetică de o rară finete si precizie, complexă si armonioasă înacelasi timp. (Felea, 1977, p. 60).

Credincios naturii talentului său, poetul tinde mai peste tot lasupunerea eposului baladesc necesitătilor cerute de reflectia lirică, maimult sau mai putin directă. Poezia de idei îsi cere si acum drepturile.Spatiul mitic-baladesc imaginat de poet are principala menire de a sprijiniefectiv punerea în ecuatia poetică a unei problematici ontologice enuntatăaproape pe fată: „asa mă bântuie cu voluptate/ punând pe fruntea meastigmat si mir/ amanta fără patimă, Ideea.” (Amanta, 1972, p. 271)..Deci, ideea se doreste a fi însusi pivotul întregului demers baladesc.Asemenea anticului Diogene, poetul apare însotit de „lampa”inteligentei sale scrutătoare, tinzând neabătut spre identificareaadevărurilor supreme încorporate în miezul materiei mitice a baladei.Hotărâtoare pentru încărcătura dramatică a acestuia estedilemma ontologică inculcată textului, respectiv „fabulei”. Modernitateacontinutului ideatic al baladelor lui Doinas tocmai aici este de căutat, înadevărul relevat de spatiul mitic imaginat.Baladescul, după opinia lui Doinas ar fi capabil să creeze situatiipoetice noi si astfel să faciliteze accesul la întelegerea supremă alucrurilor.

Cercetarea baladelor lui Doinas ne impune, în primul rând,constatarea că poetul porneste de la elemente romantice, dar prinpersonaje, întâmplări si simboluri ne trimite la lumea basmelor.Simbolistica de natură folclorică din Crai de Ghindă, Craiul deVerde, Crai Nou, Acela-care-nu-se-teme-de-nimic, sugerează în chipulpovestilor, initierea tânărului, proba bărbătiei lui.Craiul este consubstantial cu eroul din balada Radu mamii, undemăicuta îl previne inutil pe fiu că merge spre moarte. Craiul însă are siceva din mistuirea sterilă a lui Făt-Frumos, care caută orice prilej bun demoarte, ceea ce-l salvează fiind parcă numai nota optimistă a finalului debasm. Dar aici finalul lasă posibilitatea unor multiple interpretări.Povestea obsesiei unei vocatii în care numai creatorul crede – sipoate si ideea sacrificiului – este învăluită de mister si superstitie în baladaTrandafirul negru. Apelând la magie, un grădinar din Tările de Jos,încearcă să înfrângă legile firii si-si urmăreste visul himeric de a creste „unstraniu trandafir cu floare neagră”. Aparitia trandafirului negru este aceeaa intrării în legendă, în mit.

Întâlnim în această baladă motivul folcloric al florilor care crescdin trupul mortului, motiv de largă circulatie în poezia funerarăromânească, unde „din sărmanele degetele răsar viorele, din urechi cucercei răsar ghiocei”, iar aici, din craniul mistuit al grădinarului seîntruchipează idealul său – o floare neagră.În Crai de Ghindă este interesantde urmărit cum simbolistica denatură folclorică se îmbină cu alte elemente, iar simbolismul suav se aflăalături de blestem. Cu această poveste se încheie testamentul Craiului, careva intra în moarte ca într-o poveste.O altă fantastică poveste este istoria împreunării dintre o regină siun ulm, în balada Regele fiul copacului. Respirând în lumea credintelor dendrolatrice, poezia răstălmăceste mitul Daphne, existent si-n folclorulromânesc, în motivul clasic femeia fiind cea care trăieste în trunchiulcopacului sau, judecând din alt unghi, sufletul copacului fiind femeia.De altfel, Doinas prelucrează motivul Daphne si în forma sa pură,în poezia Apollo îmbrătisând pe Daphne preschimbată în laur.„De ce nu-s om, tărâna să mă-nghită!...Cu apele prelinse sub răchită,pe rădăcini ti-as punne-acest sărut.”(Apollo îmbrătisând pe Daphne preschimbată în laur)

Studierea baladelor dezvăluie o interesantă modalitate de abordarea folclorului, si anume, faptul că în textura poeziei se împletesc elementefolclorice traditionale care sunt răstălmăcite si capătă noi si neasteptatesemnificatii. Această constatare este si mai evidentă când poetul abordeazămituri fundamentale ale culturii noastre populare, „citindu-le” cusensibilitatea si întelegerea omului modern.

Mitul jertfei creatoare – mit care a fascinat deopotrivă pe poeti,prozatori si dramaturgi - se întrevede în infrastructura splendidei baladeMistretul cu colti de argint, unde dorinta de a moderniza miturile serealizează cel mai bine, unde legendarul constrânge tâlcul să iasă lasuprafată, un tâlc de o tulburătoare si intensă rezonantă.Asemenea unui nou Mester Manole, himericul print din Levant,simbolul creatorului însetat de absolut, este urmărit de un vis pentru caresuportă totul: dispretul servitorilor, uitarea de sine si, în final, sacrificialsuprem.

Printul care a alergat prin „hătisuri”, urmărindu-si visul de a vânamistretul cu colti de argint, moare ucis de teribilul mistret. La nivelul celmai adânc al textului se descoperă semnificatia mitică a mortii printului.„Mai bine ia cornul si sună întruna./Să suni până mor, câtre cerul senin.../Atunci asfinti după creste luna/si cornul suna, însă foarte putin.”(Mistretul cu colti de argint, 1979, p. 73) (Poezie scrisă în anul 1972)Moartea printului, răpus chiar de mistretul cu colti de argint,semnifică ideea că adevărata artă, care să aibă valoare eternă, cere dăruiretotală, sacrificiul suprem. Murind ca si Mesterul Manole, printul deschideportile transcendentului.

Motivul jertfei zidirii apare în poezia Versuri pentru zidar, în caregrandoarea mitică a constructorului e sugerată în comparatie cu MesterulManole. Zidarul contemporan asază „pe fruntea de var” a casei„luceafărul din zori” si, terminând lucrul îsi agată mistria „în primul cui

de raze ale serii”. Poetul realizează o adevărată apoteoză a constructorului actual în: (Versuri pentru zidar).

Motivul creatiei este sublimat într-o constructie foarte concentrate în Mănăstire de sunet, unde sacrificiul este cerut nu de zidirea de piatră, cide una de „sunet”, adică de poezie.„Zidirea” poeziei înseamnă ardere: „Pentru că graiul, ca flacăra,mistuie”; înseamnă suferintă, poetii se cunosc după cum „poartă luneta culacrimi”; înseamnă sacrificiu: „Si cîti nu sfârsesc/ cu aripi de sindrilă”.Dar sacrificiul lor înseamnă artă perenă. Cuvântul „mereu ocupat sătransporte pe-un drum cu vocale povara istoriei, face popas/ la izvoarelenoptii”. Si atunci „cuvântul” e zidit în poezia nemuritoare: „Durabilul însăde mult s-a zidit în văzduh cu poetii”. (Mănăstire de sunet).

O aluzie la motivul creatiei este poezia Clădirea, în care Aventura constructiei nu mai este însotită de sacrificiu:Poetul, ca un alt Mester Manole, de data aceasta, ca un sculptor,dăltuieste „din timpul abia crăpat în blocuri,/ secundă de secundă,frenetice statui”, regretând timpul care nu s-a concretizat în faptă, încreatie: „O, ce cumplite lespezi sunt orele pe care/ nu le-am sculptat cufapta, pe rând, pe fiecare” (Din marmură, 1979, p. 32).

Este evident că mitul creatiei îl obsedează pe Doinas, poetul a căruitemă preferată este destinul creatorului si al poeziei, motiv care iradiazăîntreaga lui operă.

Puterea artei de a transfigura realitatea este sugerată de Doinas siprintr-un alt mit central în mitologia românească, „vânarea animalului îndecorul pădurii”. Dar, în timp ce la alte popoare, acest mit semnificăuciderea si jertfirea animalului, „în mitologia românească întelesurile sunt

mult mai complexe. Vânătoarea înseamnă legiferarea fortei unui neam,este semn al maturitătii, al consacrării. Animalul vânat este văzut deDoinas, ca de altfel, în toată mitologia românească, nu în primul rând caobiect al vânătorii, ci ca subiect care îl călăuzeste pe vânător: „Mistretul

face semn”. (1979, p. 149).

În viziunea lui Doinas, acest motiv capătă o încărcătură mitică.Defapt, vânatul după care aleargă e o himeră, nu e o existentă concretă, căciceilalti vânători nu-l văd.Servitorii nu au acces decât la nivelul realitătiiimediate „Stăpâne, e apa jucând sub copaci”, incapacitatea de a vedea lanivelul unei realităti mai adânci. Este stiut faptul că în gândirea mitică românească vânătorul priceput trebuie să fie un om ales (un voievod, unprint), trebuie să depăsască nivelul comun, pentru că are o misiune nobilăde a întemeia, de a fonda, de a zidi.Printul vânător din balada lui Doinas, erou al actiunii cu sensritualic, înselat de aparentele materiei, de hătisurile unei păduri ostile, careascunde vânatul, este omorât de mistretul sălbatic. În această versiune cu

semnificatie inversată, a vânătorii rituale, eroul civilizator este înfrânt de viclenia si forta obscură a naturii sălbatice:„Dar vai! sub luceferii palizi ai boltiicum stă în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistret urias, si cu coltiiîl trase sălbatic prin colbul roscat.”(Mistretul cu coltii de argint, 1966, p. 118).