Apariția Scrisului

I.C. ChiTimia :Începuturile scrisului in limba romana

1. Argumentul antichitatilor românesti Una dintre cele mai dezbatute probleme din Istoria culturii române au constituit-o începuturile scrisului si literaturii românesti. Rezolvarea nu putea veni dintr-o data. Mai întîi, s-a discutat, îndelung si cu opinii variate, aparitia scrisului în limba româna, început vazut de cercetatori destul de tîrziu si sub influenta unor puncte diverse din afara culturii române, ca si cum poporul român, cu o vechime mai mare ca a multor altor popoare, implicat în receptarea unor forme primordiale de cultura si civilizatie ale erei noastre, n-ar fi manifestat nici un fel de interes în acest sens, ar fi stat amortit si mut, desi între timp descoperirile arheologice de pe întinsul tarii, pîna la cele mai recente, de-a dreptul minunate opere de arta si de constructii, îl arata cu un grai cultural de clasa înalta. Cînd, cu ani în urma am emis ideea unei epoci de antichitati românesti, urmata de un ev mediu românesc si apoi ele o perioada de umanism în limba zonala de cultura (slavona), la confluenta secolelor XV-XVI (pandant la umanismul occidental în limba latina), cu deschideri spre idei de tip renascentist si asa mai departe, unii cercetatorii cu statut de specialisti s-au mefiat de asemenea viziune si au ramas la ce stiau ei1.

Iata însa ca cercetari staruitoare si neobosite au repus pe tapet, cu competenta indiscutabila în materie, problema începuturilor literaturii române. Dupa sinteza prof. Ioan G. Coman despre Scrisori bisericesti din epoca straromâna (Bucuresti, 1979), cu examene exegetice de mare clasa, Dr. Nestor Vornicescu a adunat la un loc, cu discutii si interpretari originale, tot ceea ce poate face punct de legatura de la primele opere patristice, din secolele IV-VI în limbile greaca si latina, pîna la scrieri în limba româna din secolele XIV-XVI: Primele scrieri patristice în literatura noastra, sec. IV-XVI (Craiova, 1984) Daca prezentarea amanuntita si cu excelenta documentare a raspîndirii scrierilor patristice în literatura româna din secolele XIV-XVI nu se mai poate sa nu convinga pe specialisti de functiunea importanta a acestor scrieri în interiorul culturii si literaturii române vechi, în schimb scrierile patristice în greaca si latina, datorate unor personalitati din secolele IV-VI, n-au convins prompt ca ele se leaga de poporul român în epoca lui de formatie, de vreme ce uneori se mai adirma evaziv ca acestea se adreseaza întregii spiritualitati orientalei De aceea, acum si aici, vom insista mai mult în aceasta directie.

În primul rînd, cu toate ca acel scriitori patristici activau zonal si nu pentru o singura populatie, se pune întrebarea pentru care populatie o faceau mai cu seama, de pe pozitia lor culturala? Pe de alta parte, trebuie sa întelegem ca activitatea lor nu s-a rezumat numai la o serie de scrieri cu dezbateri si emiteri de idei, pentru sferele înalte, solicitati fiind în acest sens de administratia Imperiala, ci mai ales aveau îndatorirea sa sustina raspîndirea doctrinei pe toate caile, în masele populare si iarasi de întrebat: pentru care mase si cu ce mijloace? O faceau pentru greci si în limba latina? Dar acestia aveau de mai înainte misionarii lor, cu o comunicare directa în greceste! Cei cu sediul la Tomis se îngrijeau de coloniile grecesti din aceste parti si se manifestau aici în limba latina? (Este clar ca stîpîneau mai cu seama aceasta limba.) Apoi, Laurentiu de Novae (pe locul actualului Svistov bulgar, pe malul drepti al Dunarii, în dreptul Zimnicei) de ce populatii se interesa? Numai de cele de la sudul Dunarii? Doctrinar de frunte, nu privea deloc la stînga Dunarii? Si, mai departe, spre sud-vest, contemporanul sau, Niceta, cu sediul la Remesiana (actuala Bela Palaka, nu departe de Nis, în Iugoslavia) se uita oare strîmt numai în jur, cînd la nord de Dunare se petreceau, în acelasi timp, drame de ecou, precum martirajul lui Sava (372), sub persecutiile lui Atanaric, seful vizigotilor? Toate acestea nu puteau sa nu intereseze pe Niceta de Remesiana si pe altii. Sînt propuneri mai mult decît logice» Desigur, acestia au fost preocupati nu numai de dacii din sudul Dunarii, consangvini cu cei de la nordul fluviului, aflati cu totii în spatiul definit de actiunea, Istorica, a lui Burebista, Vasile Pîrvan avea totusi o viziune neeronata, cînd admitea lucrul lor si la nordul Dunarii4. Îsi aveau sediul pe malul drept, pentru ca aci se socoteau mai în siguranta, dar se exercitau mai larg.

De fapt, dintre toate populatiile din România Orientala, cea daco-romana (în proces de devenire româneasca) a fost cea mai asaltata de zbaterile primare pentru raspîndirea doctrinei rasaritene, pentru ca era cea mai apta si destinata pentru asa ceva, fapte imprimat clar în terminologia de origine latina din limba româna pentru notiunile de baza ale ei. Aceasta spiritualitate româneasca s-a nascut deci odata cu poporul român si au crescut cultural împreuna. În acest sens, scriitorii luati în consideratie drept proto-români (sau straromâni) cu opera în latineste sînt numai niste exemple de figuri reprezentative, bine alese, apartinînd veacurilor IV-VI e.n.5, din multe altele (adeseori necunoscute), care s-au consacrat acestei cauze. Autohtoni sau nu, dar mai sigur oameni de prin partea locului, acesti scriitori s-au integrat cu activitatea si scrisul culturii incipiente a unul popor nou si apartin acestei culturi straromâne.