Semânța ca sursă de medicament - semințele de muștar

Muştarul, unul din cele mai vechi condimente, a fost iniţial cultivat în China, după care, din secolul XIII, începe să cucerească Europa. În prezent, Canada este cea mai mare producătoare de seminţe de muştar.

Denumirea de "muştar" în română derivă din latinescul "mustum", care înseamnă must.

Există trei specii de muştar: muştarul alb (Brassicaceae alba sau Brassica hirta), muştarul negru (Brassicaceae nigra) şi muştarul brun (Brassicaceae juncea).

Muştarul alb

Muştarul alb (Sinapis alba) este o plantă anuală din familia Cruciferae. Mai este numită şi Brassica alba sau Brassicaceae hirta sau muştar galben. Este cultivată pentru seminţele sale, muştar, fie ca hrană pentru animale sau pentru rotaţia culturilor. Acum este cunoscută în toată lumea, deşi este originară din regiunea mediteranenă.

Varietatea albă are seminţe rotunde, dure, de culoarea paiului, fiind folosite mai ales pentru prepararea pastelor de muştar. Florile galben-aprins produc păstăi păroase, lungi de 2,5 până la 5 cm, fiecare conţinând aproximativ 6 seminţe.

Muştarul alb este cel mai folosit în alimentaţie, deoarece îşi păstrează gustul propriu chiar şi după amestecarea cu apă.

Spre deosebire de muştarul negru, care are o acţiune mult mai intensă la nivelul nasului, muştarul alb, are o acţiune predominantă, ca remediu homeopatic, la nivelul faringelui şi esofagului.

Principala sa indicaţie este reprezentată de senzaţia de arsură şi presiune, chiar de obstrucţie la nivelul gâtului, exact în spatele manubriului sternal, cu eructaţii marcate. Există o jenă marcată la deglutiţie şi o senzaţie că totul se opreşte în spatele sternului. Simptome similare există în acelaşi timp la nivelul rectului: arsură, presiune, obstrucţie şi dificultate în eliminare. Ca şi cum tubul digestiv ar fi blocat la ambele capete – nimic nu intră, dar nici nu mai iese.

Să nu uităm că la inhalarea uleiului de muştar, apare o senzaţie de iritaţie şi arsură intensă a mucoaselor respiratorii, iar cataplasmele de muştar puse direct pe piele au efect iritant şi congestiv.

Cele două remedii homeopatice din muştar se pot dovedi extrem de utile în special în situaţiile în care afecţiunile respiratorii au caracter iritativ, cu extensie către alte părţi ale aparatului respirator sau digestiv.

Muştarul brun, similar ca dimensiuni muştarului negru, are frunzele late şi rotunjite la baza, subţiindu-se spre vârf, iar păstăile sunt lungi de 3 până la 5 cm.

Variază la culoare de la brun deschis la brun închis. Este mult mai iute decât cel alb, dar mai puţin decât cel negru.

Compoziţia chimică: ulei gras (cca 30%), mucilagii (cca 20%), substanţe de natură proteică (cca 25%), substanţe minerale, sinalbozid şi mirozinaza. Principiul activ sinalbozidul similar sinigrozidului (din muştar negru) se comportă la fel ca acesta: sub acţiunea fermentului (mirozinazei) se dedublează în mediu apos în glucoza, sulfat acid şi izotiocianat de p-hidroxibenzil care însă nu este volatil ca izotiocianatul de alil.

Datorită prezenţei mucilagiilor în cantităţi apreciabile, seminţele întregi de muştar alb pot fi utilizate ca laxativ, de altfel singură utilizare terapeutică. În schimb este mult folosit în alimentaţie în scopuri condimentare. Seminţele de muştar alb constituie totodată o sursă de ulei vegetal.

Iată câteva sortimente de bază ale muştarului