Jocurile Olimpice Antice și Moderne

Motto: „Campionii nu se nasc în sălile de sport. Campionii sunt făcuţi din ceea ce au mai adânc sădit în ei: o dorinţă, un vis, o chemare. - Muhamed Ali

Primele date care atestă organizarea Jocurilor olimpice datează încă de acum 4000 de ani. Insa majoritatea relatărilor au un caracter de mit , astfel se asociază numele lui Herakles(Hercule la români) fiul lui Zeus şi al reginei Alcmena. Legenda spune că Herakles, plecând din Elisa în sec. al XV-lea î.Cr s-a oprit în Olimpia, unde a organizat o întrecere pentru cei patru fraţi ai săi. El a măsurat o distanţă egală cu 600 de tălpi propii, în linie dreaptă, cunoscută mai târziu sub denumirea de stadiu(192,27 m), pe care au alergat fraţii săi, iar învingătorul i s-a decernat o ramură de măslin. Aici putem să observăm cum faptele reale se îmbină cu legenda şi sunt păstrate timp de secole sau chiar milenii( aici evidenţiem distanţa de alergare de un stadiu, devenită clasică sub forma probei de dromos şi încununarea învingătorilor cu ramuri de măslin).

Conform relatărilor se pare că Jocurile Olimpice cu caracter local au fost organizate în sec XII i.Cr. în Altis, la poalele muntelui Kronion, în apropierea unui altar al zeiţei Hera. Jocurile au fost întrerupte până în 884 î.Cr. din cauza invaziei dorice şi au fost reluate de Ifitos, regele Elidei.

Numărătoarea Jocurilor Olimpice antice începe totuşi cu data 776 î.Cr. când ne este relatat şi primul campion olimpic, un negustor şi bucătar din Elida, pe nume Korebes.

Jocurile Olimpice erau considerate un lucru foarte important de către greci, astfel încat chiar şi în istorie a rămas un moment deosebit de important, mai exact celebra luptă de la Termopile, unde regele Leonida şi cei 300 de ostaşi au murit încercând să oprească înaintarea perşilor condusi de Xerxe. Ei nu au putut fi ajutaţi deoarece în toată Grecia era instaurată pacea sacră datorită Jocurilor Olimpice, Leonida nereuşind să primească acceptul preoţilor pentru a putea lupta.

De-a lungul timpului, relatarile ne scot în evidenţă calităţile fizice ale unor competitori. Spre exemplu Milon din Crotona, învingător la şase ediţii olimpice între 540-516 î.Cr. se zice că putea duce o junca în spate, pe distanţa unui stadion intreg. Un alt atlet care a impresionat este Teagene din Tasos, excelent alergător, dar şi extrem de puternic, astfel încât la varsta de 9 ani a putut să transporte de unul singur o statuie din bronz pe o distanţă considerabilă. Si Polidamas din Tesalia a rămas în analele istoriei, el fiind nevoit să se apere de un leu, omorându-l cu mâinile lui, strângându-l de gât.

Ca să putem întelege cât de importantă era această manifestaţie, multe personalităţi ale vremii, regi şi generali, poeţi şi filosofi au participat fie în tribune sau chiar în arena. Regii Siracuzei, Gelon şi Hieron, regele Filip al Macedoniei sau mai târziu Nero au participat la Jocurile Olimpice la renumita probă de quadrige adica car tras de cai. Chiar şi Pitagora, care pe lângă capacităţile sale novatoare şi îndrăzneala în idei, a dat dovadă de calităţi fizice deosebite şi voinţă, câştigând în Olimpia, într-una din cele mai dure lupte, pugilatul. Marii artişti ai vremii au fost inspiraţi de admiraţia faţă de eroii stadioanelor şi de idealul perfecţiunii umane care au cântat ode nemuritoare sau au săpat în piatră chipurile şi faptele lor vitejeşti. „Odele triumfale” ale lui Pindar s-au păstrat integral, acestea fiind dedicate eroilor Jocurilor.Armonia corporală, forţa şi frumuseţea omului în efort sunt imortalizate în celebre opere de artă, create începând cu perioada clasică elenă în sec.V î.Cr. ca Diforul,capodopera lui Policlet, Discipolul lui Miron, Apoxyomenos, creaţia lui Lipis sau grupul Luptătorilor Borghese.

Jocurile Olimpice se desfăşurau sub patronajul lui Zeus, al cărei statuie se găsea în Templul din Olimpia, fiind considerată una din cele şapte minuni ai lumii antice. O asemănare a antichităţii cu modernismul din Olimpiade reprezintă depunerea jurământului olimpic de către atleţi şi helanodici(cam ceea ce reprezintă acum arbitrii sau oficialii).

In jocurile antice dromosul a fost pentru o perioada, singura probă, dar cu trecerea timpului concursurile s-au amplificat, ajungând să cuprindă întreceri de diaulos, dolicos, cursa hoplitilor(a oamenilor înarmaţi), sărituri , aruncarea suliţei şi a discului, lupta, pugilatul, pancratiul(un sport asemănător pugilatului îmbinat cu luptele),pentatlonul, întreceri de care şi curse de cai, plus probe pentru adolescenţi.

După o perioadă de succes, de maximă înflorire, a urmat şi începutul declinului Jocurilor Olimpice antice, perioada începând cu sec.IV î.Cr. odată cu marea criză a sistemului sclavagist şi cu apariţia mercenarismului, astfel încât locul omului armonios dezvoltat este luat de cel ce se pregăteşte unilateral şi se specializează într-o anumită direcţie. Tot în această etapă apar chiar şi atleţii profesionişti . Rând pe rând principiile ce reprezentau cu adevărat Jocurile încep să fie încălcate. Ba chiar se semnalează încercări de a obţine victoria prin mituirea adversarilor sau prin influenţa organizatorilor. Totul se schimbă , chiar şi premiul; dacă în perioada de aur a întrecerilor aceştia primeau doar o ramură de măslin, un simbol cu o puternică însemnătate, acum intra în posesia unor importante premii materiale. Declinul se accentueză şi mai intens odată cu sec. al III-lea şi al II-lea, când statul sclavagist grec intra în descompunere. Grecia ajunge să fie cucerită de către romani în sec. II iar tineretul grec nu mai este îndemnat să practice susţinut exerciţiile fizice, iar Jocurile îşi pierd menirea educativă, devenind mai degrabă un spectacol, astfel încât s-au transformat în acţiuni menite să consacre forţa şi virtuţiile îndoielnice . Se pune accentul în primul rând pe victoria cu orice preţ,sau chiar pe senzaţional, pe violenţă , chiar se caută să se asigure o popularitate vreunui tiran al vremii respective. Jocurile incep să-şi piardă din importanţă, astfel încât nu se mai organizează cu regularitatea arhicunoscută, ba chiar un împărat roman schimba anul de desfăşurare, după opt secole de tradiţie neîntreruptă. Jocurile îşi pierd din importanţă, chiar dacă mai rezistă oficial până în 394 d.Cr. când împăratul Teodosiu I, după convertirea la creştinism,desfiinţează Jocurile Olimpice , ele fiind considerate ca fiind „păgâne” de creştinismul într-o continuă expansiune. Jocurile sunt astfel suprimate după o existenţă de mai bine de un mileniu.

Exerciţiile fizice pentru un corp armonios erau considerate păgâne de creşitinism, ele fiind cu desăvârşire interzise, aplicându-se pedepse dure celor ce nu se supuneau. A trebuit să treacă mai bine de un secol până când câţiva pedagogi din Epoca Renaşterii, inspiraţi de antichitatea greacă si romană, au proclamat formarea omului complet ca sens suprem al educaţiei. Primul care a îndrăznit să ignore Biserica, a fost Vittorino da Feltre(1376-1446), el introducând exerciţiile fizice ca sens suprem al educaţiei. Acesta a format şi „Casa Giocosa” sau Casa voioşiei,fiind un centru de educaţie unde erau îmbinate perfect anticul gimnaziu grec „Colegiul” lui August, pe de o parte şi „Colegiul” englezesc pe de altă parte. Acestea au fost primele semne a unei revenirii a ţelului Jocurilor Olimpice, omul în pură perfecţiune şi armonie a trupului. Insă progresele sunt destul de greoaie, Vaticanul folosind toate mijloacele ca să îngreuneze o evoluţie, considerând în continuare mişcarea sau exerciţiile fizice ca fiind „făcături ale diavolului”.Abia în sec. al XVII-lea se observă o evoluţie importantă datorită unor mari pedagogi ai vremii, Jan Amos Komenski(1592-1670) şi John Locke (1632-1704),care au căutat să aplice principiile unei educaţii integrale, situând educaţia fizică pe un plan avansat. In Anglia au fost promovate exerciţiile fizice ele devenind ulterior sporturi ca: tenisul, fotbalul, luptele, boxul sau alergarea.Voltaire a fost extrem de surprins în vizita sa din Anglia în anul 1727 el spunând: „m-am crezut transportat în Olimpia”.