Înotul

Istoria inotului

Inotul nu era inclus ca disciplina la Jocurile Olimpice Antice, grecii au practicat acest sport, considerandu-l la fel de important ca si alergarile atletice. Cea mai mare insulta pentru un grec era sa se spuna despre el ca este un om care "nu stie sa alerge si sa inoate". Platon considera un barbat care nu stia sa inoate ca fiind needucat. Civilizatiile stravechi ne-au lasat ample dovezi privind capacitatea lor de a inota. Intr-un mormant egiptean vechi de peste 2000 de ani, s-a descoperit un basorelief care reprezinta o miscare a bratelor asemanatoare cu procedeul craul de azi. Asirienii prezinta in sculpturile realizate in piatra, un stil de inot asemanator cu brasul de azi. Chiar si Biblia face referiri privind miscarile de inot (Ezekiel 47:5, Isaia 25:11). Prima competitie de inot a fost organizata de catre japonezi in anul 36 i.Ch.

Prima lucrare despre inot a fost scrisa in anul 1538 de catre filologul german Nicolas Wynman. In 1696, cartea "Arta inotului" a francezului Thevenot descrie pentru prima oara o forma de bras executat cu capul deasupra apei si o faza de revenire a bratelor prin apa (etapa miscarii in care bratele si/sau picioarele se relaxeaza si revin in pozitia initiala). Aceasta miscare da inotatorului stabilitate, chiar si in apele repezi, cu valuri. Dupa ce a fost tradusa in engleza, lucrarea lui Thevenot devine un standard de referinta in inot, brasul fiind miscarea cea mai comuna de-a lungul vremii.

Primele competitii de natatie

Englezii sunt considerati primii dezvoltatori moderni ai inotului ca sport. Pana in 1837, cand a inceput la Londra inotul competitiv modern, existau deja numeroase piscine acoperite. Societatea Nationala Engleza a reglementat competitia de inot. Brasul si recenta descoperita pe atunci miscare laterala erau procedeele de inot folosite.

In 1844, o echipa americana a participat la un concurs de inot organizat la Londra. Flying Gull a inotat distanta de 130 de picioare (aproximativ 39.624 metri) in 30 de secunde, invingandu-l pe Tobacco si cucerind astfel medalia de aur. Miscarile lui erau descrise ca o bataie a apei cu picioarele sus-jos, iar miscarea de brate se asemana cu cea a elicelor unei mori de vant. Aceasta forma timpurie a procedeului craul s-a dovedit a fi mai eficienta, mai rapida in timpul cursei, dar englezii au ramas in continuare fideli brasului.

Cand Flying Gull l-a intrecut pe Tobacco in anul 1844, londonezii au fost socati. Inotatorii britanici concurau folosind miscari de bras pentru a se deplasa prin apa si erau de-a dreptul socati de demonstratia inotatorilor de origine indiana .

Un observator a caracterizat stilul lor de inot ca fiind "total neeuropean" declarand ca inotatorii de origine indiana : "au batut violent apa cu bratele ca palele unei mori (de apa) si au impins cu picioarele, inaintand in forta, formand vartejuri in urma lor".

Au trebuit sa treaca 40 de ani pana cand craulul a fost reintrodus. Desi a fost considerat revolutionar, miscarea de craul dateaza de secole. Locuitorii bastinasi din America , Vestul Africii si ai catorva insule din Pacific folosisera deja de generatii o forma de craul in timp ce europenii au limitat inotul doar la bras sau inotul pe o parte.

Deasemenea, englezii au preferat sa concureze impotriva naturii. In 1875, capitanul Matthew Webb a tecut inot pentru prima data Canalul Englez. El a inotat bras terminand cele 21,26 de mile (aproximativ 34 km) in 21 de ore si 45 de minute. Prima femeie care a traversat inot Canalul Manecii a fost Gertrude Ederle in 1926. Cel mai tanar temerara a afost Marcus Hooper care la doar 12 ani a reusit sa traverseze inot