Comunicarea nonverbală și paraverbală a profesorului de educație fizică

INTRODUCERE

„Comunicarea nonverbală și paraverbală a profesorului de educație fizică” este tema pe care am să o abordez în acest referat.

În primul rând am să fac o scurtă prezentare teoretică a tipurilor de comunicare , ce trebuie să întelegem noi prin comunicare, de ce este nevoie de comunicare, principalele forme ale comunicării etc, iar în a doua parte am să fac un studiu de caz privind comunicarea nonverbală și paraverbală a profesorului de educație fizică.

1.Comunicarea

O clasă este înainte de toate un mediu de comunicare” (Jean – Claude Filloux )

Din punct de vedere cronologic, comunicare este primul instrument spiritual al omului, în procesul socializarii sale. Comunicarea presupune existenţa informaţiei verbale, prezentată în forma orală sau scrisă şi de cel al informatiei nonverbale, reprezentată de paralimbaj, mişcările corpului şi folosirea spaţiului.

Dintr-o perspectivă psihologică, comunicarea este un fenomen dinamic şi complex, care presupune derularea concomitentă a mai multor procese şi funcţii psihice, puse în slujba interacţiunii, prin intermediul schimbului de mesaje între doi subiecţi. Ea poate fi, în acelaşi timp, o necesitate umană sau o sursă de conflicte şi insatisfacţii în relaţiile interpersonale.

În termenii cei mai generali, comunicarea presupune un emiţător, un canal, un mesaj, un receptor, o relaţie între emiţător şi receptor, un efect, un context în care are loc comunicarea şi o serie de lucruri la care se referă “mesajele”. Câteodată, dar nu întotdeauna, există o intenţie, un scop al faptului de a “comunica” şi de a “recepta”.

Comunicarea poate avea într-una dintre următoarele posibilităţi sau în toate la un loc: o acţiune asupra altora, o interacţiune cu alţii şi o reacţie la alţii.

Figura 1. Mecanismul comunicării

Comunicarea poate fi definită ca “ interacţiune socială prin intermediul mesajelor” (Gerbner, 1967)

Comunicarea are loc ori de câte ori un sistem - sursa – influenţează alt sistem – destinatarul – prin utilizarea diverselor simboluri transmise prin canalul care leagă cele două sisteme (Osgoog et al., 1957)

Creatorii de modele au tendinţa, uneori, să accentueze două procese suplimentare, cel al “codificării” (la capătul reprezentat de emiţător) şi cel al “decodificării” (la capătul reprezentat de receptor).

Codificarea se referă la traducerea mesajului într-un limbaj sau cod potrivite pentru mijlocul de transmisie si receptorii avuţi în vedere.

Decodificarea se referă la re-traducerea mesajului în scopul captării semnificaţiei.

Când are loc o conversaţie între două persoane, codificarea este îndeplinită de mecanismul vorbirii şi (pentru comunicarea nonverbală) de mişcarea muşchilor, de gesturi, etc., iar decodificarea se face prin auz şi văz.

Comunicarea este prezentă în orice moment al vieţii noastre, de la banalele preocupări ale rutinei cotidiene, pe care le trăim fiecare dintre noi şi până la activităţile desfăşurate la nivelul organizaţiilor, societăţilor, culturilor.