Alpinism

I. Introducere

Alpinismul, în acceptiunea cea mai largă a cuvântului, desemnează orice activitate recreativă sau sportivă care are ca scop ascensiunea în munti. Termenul initial vine de la ascensiuni în muntii Alpi (alpi+nism). Ulterior, pe măsura evolutiei activitătii, termenul "alpinism" s-a nuantat doar pe intinerarii greu accesibile, ce necesită tehnică, echipament și experientă corespunzătoare.

Alpinismul implică, în majoritatea cazurilor, asumarea unei doze mai mici sau mai mari de risc, datorită naturii traseelor care pot fi deseori - combinatie de pasaje de stâncă, zăpadă sau gheată, cu factorii de risc implicati. Acestora li se adaugă, în unele cazuri, dificultătile pe care le ridică accesul la traseul propriu-zis, găsirea liniei acestuia, durata ascensiunii, schimbările de vreme, etc.

Alpinismul îmbracă mai multe forme care sunt, mai mult sau mai putin, dictate de natura traseelor parcurse, maniera în care se face ascensiunea și tehnicile puse în joc.

Se disting astfel:

- alpinism clasic (văi, creste, brâne până la gradul 3A)

- alpinismul tehnic (sinonim: cătărare alpină)

- cătărarea „big-wall“ (pe pereti de stâncă foarte mari)

- cătărarea pe gheată/mixt

- cătărarea liberă (sinonim: escaladă)

- bouldering-ul (cătărarea liberă la mică înăltime, fără coardă)

- buildering-ul (cătărarea liberă pe clădiri urbane înalte)

De asemenea, în functie de stil se pot distinge:

- cătărarea liberă

- cătărarea artificială (sinonim: mecanică)

- cătărarea solitară (sinonim: solo. Singur dar cu aut- asigurare)

- cătărarea sol- integral (Singur și fără coardă)

- cătărarea "la vedere"

- cătărarea "după lucru"

Pentru fiecare dintre acestea există combinatii și nuantări, cele de mai sus fiind doar - sumarizare a celor mai importante delimitări în cadrul generic al alpinismului.

Scurt istoric al alpinismului in Romania

Istoria alpinismului românesc începe cu - „lovitura de tun", la 12 iunie 1855: prima ascensiune a muntelui Munch, 4099 m, din Alpii Bernezi, realizata de Dora d'Istria — Elena Ghica — în compania ghizilor din Grindehvald, care-i înmîneaza cu aceasta ocazie - prea frumoasa diploma. Premiera a fost contestata, ca atîtea altele, de ghidul Cristian Almer, care realizeaza escalada cu doi ani mai tîrziu împreuna cu medicul vienez dr. S. Porges. Nu avem însa motive sa ne îndoim de succesul tinerei polisportive românce, deprinsa înca de mica cu sporturile în aer liber. Momentul Elena Ghica a fost un fenomen izolat, dar cu atît mai remarcabil.

Un alt moment demn de consemnat, primul român care a urcat pe Mont Blanc, la 2 octombrie 1877, a fost Radu Porumbarii.

Emil Terschak, de fel din Transilvania, cunoaste în amanuntime toate traseele clasice din Dolomiti si scoate în anul 1900 una din primele calauze ale acestor munti, în care toate traseele cunoscute pîna atunci sînt admirabil descrise si reprezentate grafic. În perioada anilor 19CO—1912, Theodor Rosetti-Solescu cunoaste traseele de stînca din Wilder Kaiser/Alpi si învata tehnica de folosire a corzii, pe care mai tîrziu - aplica în Carpati.

Pe - baza larga, alpinismul românesc s-a nascut si s-a dezvoltat în Carpati. Carpatii Sud-Estici de pe teritoriul României se caracterizeaza, din punctul de vedere al alpinistilor, prin înaltimea maxima de 2 543 m si prin forme de relief care permit cu usurinta accesul tuturor vîrfurilor. Pasunile alpine, care acopera chiar si cele mai înalte vîrfuri, au atras din timpuri str&# 858e421i 259;vechi pastorii, care si-au dus vara oile la pascut pe cele mai înalte culmi.

Exceptie au facut doar unele zone de abrupt, improprii sau chiar inaccesibile pentru oi. În schimb, aceste zone au devenit un refugiu pentru caprele negre si în consecinta au atras atentia vînatorilor, care le-au cercetat în amanuntime, cunoscînd toate vaile de abrupt si brînele. Printre primii cunoscatori ai muntilor trebuie citati calugarii si sihastrii, chiar înaintea vînatorilor de capre, în special cei din Bucegi si Ceahlau. Calugarii care au întemeiat schitul de la pestera Ialomitei, odata cu manastirea Sinaia la 1695, au escaladat, între altele, Valea Horoabei înca înainte de 1840, în cautarea unei iesiri a pesterii pe versantul opus al muntelui Batrîna, iesire de a carei existenta erau convinsi.

- alta categorie de precursori ai drumetilor si alpinistilor au fost taranii si negustorii, care treceau muntii dintr-- parte în alta, mentinînd neîntrerupta legatura dintre cele trei principate române de-a lungul timpurilor. Se pare ca din aceasta ultima categorie de munteni s-au recrutat primele calauze care au condus pionierii drumetiei montane, acei tarani din Comarnic/Prahova de care pomenesc Mihai Haret si Nestor Ureche si care au condus pe „bucegistii" de acum 150 de ani! si, bineînteles, nu trebuie uitati militarii, atît cei ce pazeau granitele cît si cei ce au facut Drimele ridicari geodezice din zonele montane.

Primele trasee alpine din Carpati parcurse de alpinisti pentru placerea cataratului au fost desigur crestele secundare nordice ale Fagarasului. Creasta Arpaselului nu a fost parcursa de alpinisti decît în 1912.

În Piatra Craiului erau cunoscute creasta principala, padinele versantului vestic si brînele. S-a deschis traseul Westwand — drumul lui Deubel („La Lanturi").

În Bucegi, între 1900—1916 se cunosteau urmatoarele vai de abrupt: Seaca din Jepi, Seaca din Caraiman, Valea Alba, Galbinele, Malinului, Verde, Seaca din Costila, Ţapului, Urzicii, Morarului.

Perioada de la 1895—1924 este admirabil zugravita de Bucura Dumbrava, neobosita drumeata si alpinista din Carpati, în „Cartea Muntilor".

Primul razboi mondial marcheaza sfîrsitul unei etape nu numai în istoria universala dar si în alpinism.

Dupa razboi, se reia activitatea.