Valori și Principii ale Eticii în Afaceri

1. Consideraţii generale privind normele morale şi etica

1.1 Normele morale

Etica poate fi privită ca o cercetare asupra normelor morale şi ca o teorie filozofică despre viaţa morală. O normă poate fi definită ca un standard, o regulă sau un model acceptat drept criteriu pentru judecarea unei activităţi, unui produs, etc.Un produs tehnic spre exemplu care nu satisface normele tehnice specifice va etichetat necorespunzător sau “rău”, în timp ce un produs care le satisface va fi apreciat drept corespunzător sau bun.O conduită ce nu satisface normele juridice va fi numită ilegală sau ilicită.

Normele morale sunt standarde, reguli sau modele de conduită umană, diferite de cele juridice sau tehnice: ele sunt folosite drept criterii de apreciere a actiunilor, manifestărilor sau opiniilor umane drept corecte sau incorecte( din punct de vedere moral, nu juridic sau ethnic), drept bune sau rele,drept acceptabile sau condamnabile(moral, nu juridic).Probabil că norma cea mai des evocată (în lumea modernă, bazată pe individualism) este: “să nu faci rău altuia” .

Autorii contemporani( James Childress, în Kuhse-2001, p 65) dau ca exemple de norme morale frecvent folosite:

- să nu ucizi;

- să nu produci suferinţa;

- să nu produci invaliditate;

- să nu privezi de libertate;

- să nu înşeli;

- să îţi ţii promisiunile;

- să respecţi legea;

- să –ţi faci datoria.

De remarcat că nu toate normele morale coincid şi cu normele juridice.

Ceea ce este specific normelor este caracterul imperativ( ele indică ceea ce trebuie sau este necesar să se întîmple,nu în sensul necesităţii naturale,ci al celei morale, conform căreia “trebuie= se impune,se cuvine, se cere”). Necesitatea morală este ceva diferit de realitatea de fapt si poate contrasta cu aceasta( de exemplu norma morală spune că “ este necesar canimeni să nu mintă” dar, in fapt majoritatea oamenilor mint în diverse împrejurări), dar ea nu coincide neapărat cu necesitatea de ordin juridic sau administrativ.Deşi multe norme juridice coincid cu normele morale, există norme morale care nu constituie şi norme juridice(nu sunt impuse prin lege) .

Se susţine adesea că normele morale autentice sunt cele care nu au un caracter condiţional, adică cele care nu pot fi transcrise ca enunţuri condiţionale( tip “dacă – atunci”),sau ca enunţuri descriptive. De exemplu, Wittgenstein afirmă că enunţuri ca “ dacă vrei să fii apreciat,trebuie să nu minţi” nu constituie norme morale, deoarece ele pot fi transcrise ca enunţuri descriptive(“ cine minte, nu este apreciat” sau “cine vrea săfie apreciat, nu minte”, sau “a nu minţi este o condiţie pentru a fi apreciat “).

1.2 Ce este morala?

"Dicţionarul explicativ al limbii române", prin ediţia sa din 1975 defineşte morala ca fiind: "ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate, şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică". În Dicţionarul limbii franceze "Petit Robert", prin ediţia sa din 1982 defineşte morala ca fiind: "ştiinţa binelui şi răului; teoria acţiuni umane în calitatea ei de a fi supusă datoriei şi au ca scop binele; ansamblul de reguli de conduită considerate de o manieră absolută; ansamblu de reguli de conduită care decurg dintr-o anumită concepţie despre morală".[7]

Thomas Maltus preciza în "Principles of Political Economy" (1820), ca "Economia politică are cu mai multe relaţii cu morala şi politica decât cu ştiinţele matematice". [5]

La baza moralei stau câteva principii: principiul demnităţii, principiul responsabilităţii, principiul libertăţii, principiul solidarităţii, principiul dreptăţii şi principiul carităţii.

Marele filozof Petre Ţuţea spunea intr-una din cugetările sale legate de morală: „Omul e guvernat pe pămînt de două morale: de morala dogmelor, care e crestină si eternă, adică absolută, si de morala normelor, care, ca morală laică, e construită pe putinătatea si imperfectiunea omului. Morala laică nu poate fi desprinsă de morala absolută si ea arată că omul se miscă asimptotic la perfectiune, pe care n-o poate atinge niciodată “ .

1.3. Ce este etica?

"Dicţionarul explicativ al limbii române", prin ediţia sa din 1975 defineşte etica ca fiind: "ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare unei anumite clase sau societăţi"

O înţelegere a eticii este critică pentru noi ca indivizi, pentru că o etică sănătoasă reprezintă însăşi esenţa unei societăţi civilizate. Etica este fundaţia pe care sunt clădite toate relaţiile noastre. Ea înseamnă ansamblul nostru de a ne relaţiona faţă de patroni, faţă de angajaţi, de colegi, de clienţi, de subordonaţi, de furnizori, faţă de comunitatea în care ne aflăm şi unii faţă de alţii. Etica nu se referă la legăturile pe care le avem cu alte persoane - toţi avem legături unii faţă de alţii - ci la calitatea acestor legături. [2]

Profesorul Universitar Dimitrie Gusti apreciază în lucrarea sa "Idealul etic şi personalitatea" că: "Mulţi dintre noi, nu au virtutea necesară din punct de vedere moral, de-a aştepta în mod onest şi demn, ceea ce li se cuvine, potrivit pregătirii şi muncii lor. Dispoziţiile legale sau sociale, care de fapt au rolul să dirijeze organic mersul lucrurilor, li se par piedici sau forme inutile. [...] În viaţa profesională, mulţi oameni se lasă amăgiţi de compromisuri uşoare, pentru a-şi cuceri, cu un ceas mai devreme, treptele ierarhice ce pot să le satisfacă orgoliul. În negoţ, mulţi vor să se îmbogăţească în primul an, în loc de a se preocupa, mai întâi, de perfecţionarea întreprinderi şi de aducerea ei în situaţia de a împlini cu cât mai mult folos un serviciu social. [...] În exercitarea profesiunilor libere, mulţi abdică de la linia doctrinară a profesiei lor, pentru a năzui numai la posibilităţile ei lucrative; astfel, medicul îşi sacrifică vocaţia ştiinţifică (şi deontologică profesională) pentru a da toată ziua consultaţii plătite, avocatul se depărtează de sensurile etico-filosofice ale ştiinţei juridice, pentru a pleda, indiferent de convingerile lui, în procesele pentru care este plătit mai mult. În toate aceste atitudini, se procedează printr-o deformare a simţului etic. Manifestările de acest soi nu mai răsar din dintr-o libertate interioară autonomă, ci sunt adevărate soiuri de sclavie: faţă de orgoliul personal, faţă de vanitatea lor socială, faţă de bani, faţă de prejudecăţile societăţii, etc. Prin fiecare dintre aceste manifestări, se ocoleşte drumul spre formarea adevăratei personalităţi şi se falsifică sensul evoluţiei către progresul moral. Subjugându-ne lor, ordinea intimă a creaţiei este frântă. Oamenii devin înfeudaţi unor moravuri lipsite de ţinuta morală, care închid putinţa spiritului critic şi a autonomiei lor interioare."[6]

Studierea eticii ca disciplină practică numită şi "etica aplicată", ca ultim curent în abordarea acestei ştiinţe, a avut o contribuţie foarte importantă atât în domeniul dreptului cât şi al medicinii în care etica legală sau jurisprudenţa şi etica medicală sunt subiecte bine stabilite. Această abordare a dreptului şi medicinii au avut o importantă contribuţie la dezvoltarea Business Administration ca disciplină de studiu, în special în SUA. De exemplu Universitatea Harvard, la lansarea Facultăţii de Business a adoptat modelele pedagogice dezvoltate de facultăţile sale de drept şi medicină, în care abordarea etică a disciplinei are un rol important. Aceasta s-a datorat şi faptului că unii profesori şi oameni de afaceri au considerat necesar impunerea în practica afacerilor a valorilor acceptate de către comunitatea mai larga. Baza legală a acestei concepţii de încorporare a eticii în afaceri se presupune că este conţinută într-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie a SUA, în 1906, care spune că: "Corporaţia (firma) este creaţia statului, şi că are menirea să existe pentru biele comunităţii"[5].