Uniunea economică și monetară

I. Introducere

Nasterea monedei europene este în mod cert evenimentul financiar mondial cel mai important de la crearea sistemului financiar international (Bretton Woods). Ea este o etapa importanta a constructiei europene, care se înscrie într-un proces început în urma cu 50 de ani, o data cu crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), în 1952, si semnarea în 1957 a Tratatului de la Roma instituind Comunitatea Economica Europeana.

Dupa încheierea Tratatului de la Roma, chiar daca initiatorii gândisera crearea unei monede comune, activitatea Comunitatilor Europene se desfasura pe baza prevederilor aranjamentului de la Bretton Woods si a sistemului de cursuri fixe. Pâna în 1958 a functionat Uniunea Europeana de Plati, un sistem de clearing multilateral. În 1970 a fost publicat Planul Werner, care continea principalele elemente ale unei Uniuni Monetare Europene, ce urma a fi realizata în 3 etape, pe o perioada de 10 ani. Se avea în vedere: o convergenta a politicilor economice, convertibilitatea totala si ireversibila a monedelor, stabilirea unei paritati fixe între acestea, eliminarea marjelor de fluctuatie a cursurilor, completa liberalizare a miscarilor de capital si adoptarea unor linii directoare pentru adoptarea bugetelor nationale. Singurul rezultat al planului a fost crearea, în 1972, a sistemul european de flotare controlata între limite înguste a cursului de schimb al monedelor participante, supranumit “sarpele valutar”, prin care statele membre îsi luau angajamentul de a nu permite fluctuatii ale cursurilor de schimb mai mari de +/-2,25% în raport cu dolarul SUA. Ca urmare a incidentelor din economia mondiala de la începutul anilor ’70, dupa doi ani de la crearea sa, în acest sistem mai ramasesera doar marca germana, monedele din Benelux si coroana daneza.

La 13 martie 1979, în urma acordului intervenit între presedintele Frantei, Valéry Giscard d’Estaing, si cancelarul Germaniei, Helmut Schmidt, intra în vigoare Sistemul Monetar European (SME), bazat pe principiul paritatilor fixe, dar ajustabile între monedele nationale, la care participa toate statele membre ale Comunitatilor, cu exceptia Marii Britanii. În cadrul sistemului se introduce ECU-ul (”European Currency Unit”), unitate de cont si instrument de plati si de rezerva, la care se raporta fiecare moneda participanta. ECU însusi era constituit dintr-un “cos” al monedelor nationale participante, ponderea fiecareia fiind direct legata de puterea economica a statului respectiv. Sistemul Monetar European s-a constituit pe parcurs într-un instrument pentru lupta împotriva inflatiei, a redus imprevizibilitatea evolutiei cursurilor si variabilitatea ratelor dobânzii.

Adoptat în 1985, raportul Cechinni – “Cartea alba privind desavârsirea pietei interne unice” – a aratat limpede ca avantajele unei asemenea piete nu vor putea însa sa fie pe deplin valorificate în conditiile persistentei unor costuri ale tranzactiilor financiare în interiorul Comunitatilor si ale unei instabilitati, chiar minore, a ratelor de schimb ale monedelor statelor membre. De aceea, Consiliul European de la Hanovra din iunie 1988 a solicitat presedintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, un raport asupra modalitatilor de realizare a uniunii economice si monetare (UEM). Încheiat în aprilie 1989, raportul Delors a propus un proces în trei etape de realizare a UEM, presupunând coordonarea strânsa a politicilor economice nationale, reguli stricte privind marimea si finantarea deficitelor bugetare si constituirea unei institutii comunitare independente care sa defineasca si sa aplice politica monetara comunitara. Aprobarea raportului de catre Consiliul European din iunie 1989 de la Madrid a însemnat si lansarea procesului de liberalizare completa a miscarilor de capital în 8 (din cele 12) state membre, având ca termen final 1 iulie 1990. Consiliul European, reunit la Madrid în iunie 1989 a stabilit ca în etapa I, cu începere de la 1 iulie 1990, sa fie eliminate ultimele bariere în calea tranzactiilor monetare, sa se întareasca coordonarea politicilor economice si bugetare si cooperarea între bancile centrale ale statelor membre. În aceasta etapa, Tratatul privind Uniunea Europeana, încheiat la Maastricht în 1992, a jucat un rol cheie, întrucât prin el statele membre s-au obligat sa atinga o convergenta accentuata si durabila, indispensabila realizarii UEM si atestata prin îndeplinirea si respectarea continua a asa-numitelor“criterii de convergenta de la Maastricht” (v. sectiunea urmatoare).

Îndeplinirea acestor criterii avea însa sa fie o tinta de perspectiva, în aceasta etapa statele membre angajându-se sa se abtina de la introducerea de noi obstacole în calea miscarilor de capital, sa interzica acordarea de catre bancile centrale de împrumuturi autoritatilor publice, si sa elimine alte modalitati de acces preferential al acestora din urma la institutiile de credit.

Etapa a II-a, începuta la 1 ianuarie 1994, a implicat transferul autoritatii monetare catre Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC), precum si crearea Institutului Monetar European. Obiectivul principal al SEBC este mentinerea stabilitatii preturilor si sprijinirea politicilor economice generale din Comunitate, prin actiuni conforme cu principiile economiei de piata. Misiunile fundamentale constau în definirea si punerea în practica a politicii monetare, conducerea operatiunilor de schimb, preluarea si gestionarea rezervelor oficiale de valute straine detinute de statele membre, promovarea bunei functionari a sistemelor de plati. Sistemul European al Bancilor Centrale este compus din Banca Centrala Europeana si bancile centrale nationale si este condus de organele de decizie ale Bancii Centrale Europene: Consiliul Guvernatorilor si Comitetul Executiv alcatuit din 6 membri, numiti de Consiliul European (Art. 107 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana). La rândul sau, IME a avut urmatoarele misiuni: întarirea cooperarii între bancile centrale nationale, coordonarea politicilor monetare ale statelor membre;supervizarea functionarii Sistemului Monetar Europen; realizarea consultarilor asupra problemelor care tin de competenta bancilor centrale nationale si care pot afecta stabilitatea institutiilor si pietelor financiare; facilitarea utilizarii ECU si supravegherea evolutiei acestuia. Pentru declansarea celei de-a treia faze, IME a trebuit sa pregateasca instrumentele si procedurile necesare aplicarii politicii monetare unice, sa armonizeze regulile si practicile privind colectarea, stabilirea si difuzarea statisticilor, sa elaboreze regulile pentru operatiunile pe care le vor întreprinde bancile centrale nationale în cadrul SEBC, sa încurajeze eficacitatea platilor transfrontaliere si sa supervizeze pregatirea tehnica a biletelor de banca emise în ECU (Art. 117 si urmatoarele din Tratatul instituind Comunitatea Europeana). În aceasta etapa, în 1996 si 1997, Consiliile Europene de la Dublin si Amsterdam au pus bazele “Pactului privind stabilitatea si cresterea economica”, expresie a vointei politice dea trece la cea de-a treia faza de realizare a UEM, care nu se mai bazeaza pe recomandari, ci pe reguli obligatorii. Pe baza pactului, statele member s-au obligat initial sa prezinte programe economice de convergenta cu criteriile de la Maastricht. În temeiul Art. 104 al Tratatului, tot Pactul privind stabilitatea si cresterea a clarificat si procedura de asigurare a respectarii de catre statele membre a plafonului anual al deficitului bugetar, prin sanctiuni aplicate prin asa-numita “procedura a deficitului bugetar excesiv”. În sfârsit, tot în aceasta etapa, în temeiul articolului 99 al Tratatului, Consiliul a început adoptarea de “orientari generale de politica economica”, care trebuie respectate de catre toate statele membre.

Pe baza îndeplinirii criteriilor de convergenta, etapa a III-a a început la 1 ianuarie 1999, mai întâi cu 11 state (Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania), carora li s-a alaturat, de la 1 ianuarie 2001, în urma îndeplinirii criteriilor de convergenta, si Grecia. Exceptie au facut statele membre care nu au dorit intrarea în aceasta etapa, ci pastrarea “suveranitatii monetare”: Danemarca, Marea Britanie si Suedia. Începând cu aceasta data, pentru cele 12 state participante, politica monetara este de competenta Bancii Centrale Europene, care înlocuieste Institutul Monetar European. Etapa a marcat trecerea la UEM propriu-zisa si la moneda unica. De la 1 ianuarie 1999, noua moneda comuna a înlocuit progresiv monedele nationale, iar de la 1 ianuarie 2002 orice operatiune se desfasoara exclusiv în euro pe teritoriul celor 12 state membre UE care sunt participante la aceasta “zona”, valutele acestora fiind treptat retrase complet din circulatie.