Teoria Adaptare-Inovare - Michael Kirton

Teoria “Adaptare - Inovare” a lui Michael Kirton

Stilurile cognitive se referă la modurile diferite în care indivizii procesează informaţia şi la relaţia dintre aceste procesări şi alte aspecte ale funcţionării psihice. Stilul cognitiv este o altă cale de conceptualizare a organizării ierarhice a structurii şi dinamicii personalităţii. Termenul include conceptul de sine al individului (individual’s self – concept), sistemul de credinţe individuale, concepţia despre lume, răspunsurile tipice şi idealurile.

Dintre conceptele cheie cu care operează teoria Adaptare – Inovare a lui Kirton important este stilul preferat versus stilul impus şi paradigma.

Teoria stilului cognitiv

Teoria “Adaptare - Inovare” (Kirton Adaptation - Innovation), elaborată de dr. Michael J. Kirton şi făcută publică în 1976, odată cu instrumentul corespunzător – Inventarul KAI – se referă la stilul cognitiv implicat în creativitate (generarea noului), rezolvarea problemelor (soluţionarea noului) şi adoptarea de decizii. Stilurile adaptativ – inovativ prezintă interes şi din punctul de vedere al conflictelor şi rezolvării acestora.

Stilul cognitiv desemnează anumite modalităţi specifice constante de recepţionare şi prelucrare a informaţiei. El este un element a funcţiei cognitive, care se referă la maniera, modul de operare (“cum gândeşte persoana”) şi nu la nivelul (“cât de bine gândeşte persoana”). Distincţia dintre stil, ca obiect al teoriei şi instrumentului KAI, pe de o parte, şi nivel, ca expresie a forţei intelectuale (exprimată prin QI) sau creative (exprimată prin testele de potenţial creativ sau calificativele de “creativ” vs. “necreativ”) este crucială. Tipurile adaptativ extrem şi inovativ extrem se plasează la polii unui continuum, urmând distribuţia normală, gaussiană.

Diferenţele preponderent structurale, de personalitate, îi relevă pe adaptativi ca pe oameni de o mare eficienţă. Se definesc prin precizie, exactitate, soliditate, spirit metodic, prudenţă, disciplină şi conformitate. Sunt văzuţi ca oameni logici, normativi, care acceptă regulamentele, dependenţi, inspiră încredere. Rezistent la sarcini de rutină, adaptativul extrem pare a nu se plictisi niciodată, fiind capabil de activitate meticuloasă vreme îndelungată, fără să devină superficial spre sfârşit.

Adaptativii preferă să avanseze una sau puţine idei pentru rezolvare, deşi la solicitarea expresă, ar putea veni cu mai multe; atributul de adaptativ nu implică incapacitatea de a produce un aflux de idei; însă ele sunt rezonabile, ancorate în realitatea imediată, fără riscuri şi de eficienţă imediată şi evidentă. Ei caută soluţii în modalităţi deja încercate şi verificate.

Inovativii sunt mai puţin eficienţi, dar mai originali. Sunt percepuţi ca indisciplinaţi, abrazivi şi surse de dezacorduri, ca persoane care “clatină barca”, pun la îndoială certitudinile existente, tratează metodele în uz cu prea puţină consideraţie. Inovativul schimbă deseori regulile, are un respect redus pentru tradiţie şi modurile de lucru existente, încetăţenite. Văzut ca ilogic, nepractic, adesea îi şochează pe oponenţi. Ideile sale sunt mai bizare, par inacceptabile şi cu bătaie lungă. El nu are nevoie de consens pentru a face faţă contestatarilor, nu acordă atenţie opiniilor unanime ale membrilor grupului. Inovativul este capabil de muncă de rutină şi detalii numai pentru perioade foarte scurte. Ori de câte ori poate le transferă altuia şi are tendinţa să preia controlul când sarcina este nestructurată, confuză. În general nu-l interesează oamenii şi adesea ameninţă coeziunea şi cooperarea de grup.

Pe lângă diferenţele deja menţionate între adaptivi şi inovativi apar deosebiri începând cu atitudinea faţă de problema primită spre rezolvare. Adaptivii preferă situaţiile bine stabilite şi structurate şi au tendinţa să accepte problemele în forma în care le-au fost prezentate precum şi restricţiile acceptate în mod curent. Inovativii încep prin a le redefini şi se simt în largul lor în situaţii ambigui, instabile, mai puţin structurate. Adaptativii sunt preocupaţi mai degrabă de rezolvarea problemelor, decât de găsirea lor, pe când inovativii sunt şi descoperitori de probleme.

Judecând din perspectiva percepţiei unora faţă de a altora putem spune că adaptativii sunt consideraţi de inovativi ca: stabili, conformişti, prudenţi, previzibili, inflexibili, păstrători ai sistemului, intoleranţi faţă de situaţiile ambigui. În replică inovativii sunt văzuţi de adaptativi ca: plini farmec, impresionanţi, nestabili, fără spirit practic, asumându-şi riscuri, incomozi, persoane care perturbă sistemul existent şi creează dezacorduri.

Adaptativii şi inovativii se acceptă pe sine aşa cum sunt. Dacă adaptativii suferă la exprimarea unor opinii negative despre ei şi sunt mai puţin dispuşi să le admită, pentru că sunt preocupaţi de consens şi de opinia bună din partea celorlalţi, în schimb inovativii sunt mai dispuşi să le admită, ei se acomodează cu acele opinii, le ignoră sau le consideră drept laude.

În concluzie, adaptativii şi inovativii sunt la fel de valoroşi şi în măsuri similare imperfecţi. Ei se completează reciproc ambii fiind în aceeaşi măsură utile pentru evoluţia societăţii.

Stilul preferat vs. stilul impus (de adaptare sau conformare)

Oamenii se deosebesc nu numai sub aspectul de a soluţiona noul, de a-l genera şi de a aborda schimbarea, ci şi sub cel al manierei, al modului în care realizează aceste acte. Fiecare individ prezintă un mod propriu de abordare a schimbării, un stil cognitiv preferat, înnăscut şi stabil, pe care-l utilizează spontan, cu consum minim de energie şi în care este mai eficient.

A opera cognitiv în afara stilului propriu este incomod. Susţinut de o motivaţie suficient de puternică, individul acceptă şi reuşeşte să realizeze ceea ce

“nu-i stă în fire” şi într-un mod care “nu-i stă în fire”. Individul va reveni involuntar, spontan la stilul preferat, de îndată ce survine una din condiţiile următoare: dispariţia motivului, sursei energetice suplimentare; ducerea sarcinii la bun sfârşit; schimbarea condiţiilor, devenind posibilă rezolvarea într-un mod mai apropiat de stilul preferat.

Comportamentul real este mai mult sau mai puţin sub semnul impus, un comportament exclusiv preferat fiind mai puţin posibil. Cel care e supus schimbării este comportamentul, nu stilul preferat. Or, teoria elaborată de M. Kirton vizează tocmai identificarea acestui stil cognitiv preferat.