Stadiul Actual al Cercetărilor Privind Globalizarea Economică

1. RĂDĂCINILE ISTORICE ALE GLOBALIZĂRII

1.1. Globalism, globalitate, globalizare

Termenul de globalizare este folosit pentru prima dată de Theodore Levitt, în lucrarea progresele tehnologice care au făcut mai uşoare şi mai rapide tranzacţiile internaţionale.

Se referea, deasemenea, la extinderea Globalization and Markets. Astfel, în anii 1980, termenul de globalizare avea în vedere dincolo de graniţele naţionale ale aceloraşi forţe de piaţă care au operat de secole la toate nivelele activităţii economice umane.

Unii critici consideră că globalizarea nu ar fi altceva decât o americanizare. În lucrarea “Lexus şi măslinul” Thomas Friedman scrie: “ globalizarea înseamnă de fapt americanizare; globalizarea are urechile lui Mickey Mouse, bea Pepsi sau Coca cola, mănîncă Big Macs, lucrează pe laptopuri IBM . Multe societăţi din lume o văd ca pe ceva bun , dar altele o consideră ca o ameninţare fundamentală” .

Desigur, globalizarea economică, care este obiectul studiului nostru, nu reprezintă nici pe departe un fenomen absolut nou. Primele simptome ale ei au apărut cu mult timp în urmă, deşi este pretenţios şi chiar riscant să-i atribuim, în fazele sale incipiente, aceleaşi conotaţii valabile astăzi. Fenomenul s-a dezvoltat, însă, treptat, cunoscând etape distincte de evoluţie, până în momentul în care n-a mai putut fi explicat prin vechile modele cu care ne obişnuise economia clasică şi chiar cea neoclasică. Adâncirea legăturilor dintre noii actori ai economiei mondiale a atins la un moment dat un asemenea nivel, încât întregul sistem conceptual al economiei politice a trebuit să fie revăzut şi restructurat, în scopul oglindirii mai clare a noilor realităţi intervenite în relaţiile economice internaţionale. Este adevărat că, o lungă perioadă de timp, manifestarea acestor relaţii de interdependenţă economică n-au pus cu atâta acuitate problema găsirii unor definiţii noi, menite să refacă din temelii vechea structură categorială intrată în rutină. Din acest punct de vedere, globalizarea poate fi considerată ca un concept nou, născut pe fondul evoluţiei vertiginoase a evenimentelor economice, caracteristice ultimei părţi a secolului XX şi atingerii pragului mediatizatului an 2000.

Transformările economice şi sociale intervenite în intervalul de timp amintit mai sus au fost atât de profunde, încât un economist sau sociolog care şi-ar fi propus să scrie o carte în urmă cu 25 de ani despre globalizare, s-ar fi văzut nevoit să depăşească obstacole considerabile.

În prezent, însă, acest subiect tinde să ocupe primul loc pe agenda de lucru a cercetătorilor economişti, fără a putea spune că a devenit o temă comună. Interesant este faptul că, la fel cum postmodernismul sau postindustrializarea au reprezentat conceptele aflate la modă în anii '70, globalizarea pare a fi devenit conceptul cheie al anilor '90, care ne permite să înţelegem mai bine una din coordonatele tranziţiei omenirii spre mileniul trei. Într-adevăr, controversele apărute pe marginea acestui concept au dovedit, fără putinţă de tăgadă, că, în cazul de faţă, nu se mai pune problema adaptării vechilor teorii funcţionaliste la realităţile lumii contemporane, ci de a găsi noi argumente în favoarea acestui fenomen aflat în plină desfăşurare.

La sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI asistăm la utilizarea tot mai frecventă a noţiunii de globalizare, noţiune căreia i s-au dat o multitudine de înţelesuri mai mult sau mai puţin asemănătoare.

Semnificative în acest sens sunt cuvintele lui Ulrich Beck care afirma că “globalizarea este, fără îndoială, cuvântul cel mai des folosit şi abuzat, cel mai rar definit şi probabil cel mai neînţeles, nebulos şi spectaculos din punct de vedere politic al ultimilor şi viitorilor ani” .

În ultimii 20 de ani istoria consemnează două procese complexe, cu profund impact economic, politic, militar, doctrinar, cultural etc. în lume: globalizarea şi tranziţia postcomunistă.

Globalizarea nu poate fi sinonimă cu “globaluţia” pe care Thomas Friedman o considera ca un proces de extindere dinspre centru spre periferie a valorilor modelului unic global, în sensul de revoluţie din afară, de import de standarde ce forţează modernizarea ca uniformizare culturală.

De asemenea, nu putem pune semnul egalităţii între globalizare şi “glocalizare” care în concepţia lui Ulrich Beck presupune o sinteză a globalului şi localului, aşa cum putem să facem similitudine între globalizare şi statul global propovăduit de Marshall McLuhan. De multe ori întâlnim o utilizare a noţiunilor de globalizare, globalism şi globalitate, fără a consemna o distincţie de sens între acestea. O distincţie netă între aceste trei concepte o întâlnim la Ulrich Beck care nu numai că restabileşte sensurile noţiunilor ca atare, dar şi pune în lumină pistele greşite ale unor analize care dau globalizării sensul extrem de control al unei părţi a globului asupra întregului glob.

În concepţia lui Beck, globalizarea nu este nici globalism, nici globalitate.

Globalismul presupune distribuţia puterilor în sensul că o parte domină celelalte părţi ale globului ca întreg. Deci globalismul este văzut ca o formulă de forţă girată de principiul adversităţii şi deviată în cele din urmă de ambiţiile mondialismului şi hegemonismului.

Globalitatea redă cel mai bine limitele ordonării şi reordonării lumii după principiul adversităţii, în sensul că lumea structurată pe acest principiu al concurenţei, are o multitudine de neputinţe şi promovează exploatarea sub cele mai terifiante forme ideologice. Globalitatea are ca metodă de lucru cooperarea interguvernamentală şi acceptă doar soluţii care conservă suveranitatea statală.