Sistemul monetar internațional

1. Sistemul Monetar International: etape premergatoare si realizari

2. Principiile care au stat la baza Sistemului Monetar International

3. Dezechilibrele generate de Sistemul de la Bretton Woods

4. Prabusirea Sistemului de la Bretton Woods si reforma SMI

5. Rolul Drepturilor Speciale de Tragere

6. Institutiile Sistemului Monetar International

7. Rolul F.M.I. în economia mondiala

8. Relatiile României cu F.M.I.

Bibliografie

Obiectivele propuse:

- însusirea de concepte cheie precum: sistem monetar international: cursuri fixe,

convertibilitatea în aur a $, moneda cos DST, lichiditate internationala;

- cunoasterea modului de aplicare a principiilor care au stat la baza SMI;

- cunoasterea mecanismului convertibilitatii $ si a celorlalte monede;

- cunoasterea rolului DST în cadrul SMI si a modului de determinare a valorii monedei

cos;

- însusirea informatiilor referitoare la activitatea FMI si aBancii Mondiale în cadrul

economiei mondiale;

- cunoasterea directiilor de actiune în cooperarea României cu FMI.

1. Sistemul Monetar International: etape premergatoare si realizari

Definitie: Sistemul Monetar International poate fi definit ca un ansamblu de reguli,

instrumente, organisme si piete referitoare la crearea, valorificarea si circulatia monedelor

internationale.

Crearea unui sistem monetar international trebuie privita ca expresie a interdependentei economice dintre statele suverane, si nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetare nationale. Odata creat, un sistem monetar international, inclusiv organismul menit sa asigure cooperarea si sa sprijine aplicarea principiilor, trebuie adaptat cerintelor de orice fel care intervin în relatiile economice, sociale si politice dintre statele membre ale sistemului.

- Etape premergatoare

Prima încercare pe linia cooperarii sistemelor monetare nationale a fost conventia prin care s-a creat Uniunea Latina, semnata la 23 decembrie 1865 de Franta, Belgia, Italia si Elvetia. Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului monetar bimetalist (aur si argint), care reprezenta elementul comun al tarilor semnatare ale conventiei. Cu acest prilej se recunoaste o unitate monetara comuna: francul, care era împartit în 100 centime.

Un numar de tari au emis monede similare celor din Uniune, fara a adera însa la ea. Aceste tari au adoptat numai o parte din prevederile conventiei, pastrând raportul valoric de 1/15,5 dintre aur si argint. Printre tarile mentionate se numara: Austro-Ungaria, România, Serbia,Bulgaria, Spania, Venezuela, Columbia, Peru. Uniunea Monetara Latina a contribuit la consolidarea pentru o perioada scurta de timp a pozitiilor bimetalismului.

Din septembrie 1873 sa limitat baterea monedelor din argint si, practic, s-a trecut la etalonul monometalist aur.

O alta încercare de aliniere a sistemelor monetare nationale a reprezentat-o Conferinta de la Genova, care a avut loc între 10 aprilie – 19 mai 1922, si la care au participat 33 de state.

Principala recomandare care se desprinde din aceasta conferinta este de a se limita utilizarea aurului, prin pastrarea disponibilitatilor de valute în conturile de la bancile din strainatate. În acest scop, se propunea adoptarea etalonului aur – devize în cadrul sistemelor monetare nationale si folosirea unui sistem de cliring international.

În cadrul acestei conventii, adoptarea unui etalon sau a altuia era considerata o problema

de politica interna, astfel ca nici o tara a carei moneda era folosita ca valuta de rezerva nu era angajata în relatiile cu alte tari, decât în masura în care aceasta îi servea propriilor interese.

O forma mai concreta de colaborare monetara o reprezinta Blocul aurului. Acesta a fost creat prin conventia din luna iulie 1933, la Conferinta monetarasi economica de la Londra, unde Franta, Belgia, Olanda, Italia, Elvetia si Polonia, care aveau la baza sistemelor lor monetare etalonul aur, s-au angajat sa mentina paritatile existente.

Din aceasta pozitie a avut de câstigat Franta care, cu toate dificultatile pe care le

întâmpina a reusit sa mentina paritatea monedei sale, moneda care era supraevaluata. Din cauza intensificarii speculatiilor monetare, Italia iese din blocul aurului în 1935, iar Polonia în 1936.

Un important pas în directia cooperarii monetare a fost facut prin Acordul monetar tripartit, încheiat între SUA, Anglia si Franta. Prin acest acord, de la 25 septembrie 1936, guvernele Statelor Unite si Angliei apreciau reajustarea francului francez, promitând evitarea greutatilor în calea ajustarii, împiedicarea unor deprecieri competitive. La apelul celor doua guverne, în noiembrie 1936, au aderat la acord Belgia, Olanda si Elvetia.

Rezulta, astfel, ca nici unul din acordurile monetare internationale încheiate în perioada anilor '30 pâna la începutul celui de-al doilea Razboi Mondial nu au dus la formarea unui sistem monetar international.

- Crearea Sistemului Monetar International de la Bretton Woods Între 1si 22 iulie 1944 are loc la Bretton Woods, Conferinta Monetarasi Financiara Internationala a Natiunilor Unite si Asociate. S-a considerat ca ”pentru prima oara a fost stabilit un sistem monetar bazat pe un acord international”1 .

Baza discutiilor pentru redactarea documentului prezentat la Bretton Woods, în 1944, a constituit-o planul White si planul Keynes.

Planul lui Harry Dexter White (consilier al ministrului de finante al SUA) a fost

publicat în aprilie 1943 într-o ultima varianta, sub denumirea: „Proiect preliminar de schita a unei propuneri pentru un fond international de stabilizare a Natiunilor Unite si Asociate”.

Planul lui John Maynard Keynes (numit în Anglia, în 1940, consilier onorific al

Ministerului Finantelor) a aparut în forma sa finala, ca document oficial, la Londra, în aprilie 1943, sub denumirea: „Propuneri pentru o Uniune de cliring international”.

Planul White exprima preocuparea principala a Statelor Unite de a restaura libertatea tranzactiilor si platilor internationale, fiind prevazuta instituirea Fondului de stabilizare, al carui capital era format prin subscrierile tarilor membre (30 % în aur, iar restul în moneda nationala).Monedele tarilor membre trebuiau sa fie definite în unitas, moneda Fondului de stabilizare, care avea un rol limitat, putând fi cumparatasi vânduta contra aur în cadrul operatiunilor cu Fondul.

Aceste unitati de cont erau egale cu greutatea în aur corespunzatoare pentru 10 dolari, paritatea în aur neputând fi modificata decât cu acordul Fondului, cu o majoritate de 3/4 din voturi.

- Fondul de stabilizare prevedea eliminarea restrictiilor valutare, cu exceptia celor

promovate de Fond, si era împuternicit sa stabileascasi sa modifice cursurile valutare ale tarilor membre.