Sistemul Monetar European

INTRODUCERE

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse idei încă din secolul trecut. Europa a rămas însă profund divizată şi afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. După primul Război Mondial, ideile şi preocupările pentru o Europă unită au fost frecvent evocate. Însă numai după cel de-al doilea Război Mondial, statele europene au instituţionalizat forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, care au pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene.

În acea perioadă, majoritatea monedelor din ţãrile industrializate erau strâns apropiate de dolar sub ceea ce s-a numit „standardul de aur” în sistemul de la Bretton Woods. Supremaţia de facto a dolarului şi devalorizãrile câtorva monede europene au condus politicienii europeni la cãutarea unei soluţii de redresare a acestui imbalans printr-o integrare economicã între naţiunile europene, prin crearea unui sistem monetar comun.

În prezent, Uniunea Monetară Europeană reprezintă unul dintre “stâlpii” integrării europene în viziunea Tratatului de la Maastricht, fiind concepută ca “motor” pentru continuarea integrării politice a Europei Occidentale si pentru asigurarea unei creşteri economice accentuate. Preocuparea pentru uniunea monetară nu este, însă, o chestiune nouă. Istoria integrării monetare este mai lungă, Maastricht reprezentând momentul care marchează trecerea de la declaraţii de principiu la iniţiative concrete.

Constituirea Uniunii Economice şi Monetare (UEM), a zonei euro este un rezultat al dinamicii integrării europene, fenomen care se regăseşte ca idee şi concept, dar şi ca acţiune şi chiar organizare, de-a lungul istoriei moderne a Europei. Încercările integraţioniste în spaţiul european sunt evidente, factorul determinativ fiind adesea cel militar, îmbrăcat în haine politice şi uneori statale; noutatea, originalitatea acestei noi încercări de integrare europeană constă în faptul că factorul determinativ este cel politic, adesea cu caracteristici iniţiatice, factor instrumentalizat şi obiectivizat prin elemente materiale, comerciale, financiare, sociale etc., însă toate acestea „tractate” şi, în acelaşi timp, împinse de o forţă imaterială, invizibilă, inefabilă, moneda, adică de constituenţii primari ai „construcţiei umane”, nevoile.

Raţiuni politice şi economice au determinat procesul de integrare europeană, având ca scop realizarea păcii, reconcilierii politice şi prosperităţii economice, aceasta conducând la o situaţie foarte avansată a integrării financiare şi economice în Uniunea Europene (UE), piaţa unică şi moneda unică fiind cele mai evidente caracteristici.

Observatorii au punctat numeroase deficienţe în constucţia Uniunii Monetare Europene, precum absenţa cordonării politicilor fiscale în cadrul uniunii, neclaritatea politicii Băncii Centrale Europene, incongruenţa dintre zona euro şi zona monetară optimă etc. Deşi multe din slăbiciunile evidenţiate fac dovada unei intuiţii corecte, lipseşte încă o analiză comprehensivă a unificării monetare, pe baza căruia să putem oferi un verdict pertinent în cazul uniunii monetare europene. În acest referat, ne-am propus să suplinim acest neajuns şi să situeze edificarea sistemului monetar european într-o perspectivă mai amplă, care să favorizeze înţelegerea corectă a fenomenului discutat şi a implicaţiilor acestuia.

1. Sistemul Monetar European: etape premergătoare.

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6-lea, când sunt semnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:

- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg);

- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE).

Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare.

Obiectivele CEE, către care a fost orientată întreaga politică comunitară au vizat:

- realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi;

- realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a serviciilor;

- realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.

Integrarea monetară în cadrul SME este iniţiată prin mecanismul „şarpelui monetar”, (1972), continuată cu înfiinţarea SME (în 1979) şi urmată de procesul înfiinţării monedei unice EURO, începând cu anul 1993.

1. 1. Şarpele monetar.

Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelor s-au modificat de la 1% la 2,25%, n-a asigurat decât o stabilitate limitată a ratelor de schimb. Dacă o monedă se afla la limita superioară, în timp ce o alta se află la limita inferioară (respectiv,moneda este la nivelul „plafon” sau la nivelul „planşeu”) rezultă că cele două monede înregistrează o abatere a cursului de 4,5 % vis-a-vis de definiţia oficială. Dacă o monedă care se află la nivelul plafon trece la nivelul planşeu, în timp ce o altă monedă urmează o traiectorie inversă, rezultă că ecartul ajunge la 9%.

La data de 21 martie 1972, Consiliul de miniştri al CEE decide reducerea marjelor de fluctuaţie ale monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se autorizase în 1971. Această rezoluţie a fost urmată de un acord între Băncile Centrale Europene, semnat la Bâle, la data de 10 aprilie 1972, moment la care se înfiinţează „şarpele monetar”. Denumirea este dată de imaginea evoluţiei cursului monedelor europene.

Acestea formează, în evoluţia lor, o linie ondulată („un şarpe”) care se încadrează într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate de sistemul monetar internaţional. Tunelul dispare cu începere din martie 1973, când marjele de fluctuaţie faţă de dolar încetează să existe, odată cu trecerea la fluctuaţia liberă a monedelor.

Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme:

- şarpele în tunel (24.04.72 – 11.03.73)

- şarpele fără tunel (12.03.73 – 12.03.79).

Şarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene faţa de $ SUA şi între ele, în anumite limite, respectiv: 2,25% faţă de $ şi 4,5 % între ele. Astfel, există două tipuri de marje faţă de $ : inferioară şi superioară, care formează un tunel, iar, în interiorul acestuia, există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene. Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite, este necesară intervenţia Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.

Şarpele în tunel a fost afectat de practica speculativă a deţinătorilor de $ care au încercat să se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur pe piaţa liberă de la Londra. În aceste condiţii, ţările europene au eliminat obligaţia menţinerii unei limite de fluctuaţie faţă de $ american, dar menţin acelaşi nivel de fluctuaţie între monedele europene (4,5%).

În decursul perioadei în care a funcţionat, mecanismul „şarpelui” monetar a cunoscut perioade dificile. În iunie 1972, de exemplu, lira sterlină abandonează acest mecanism. Marea Britanie n-a putut să menţină cursul monedei sale, datorită riscului de epuizare a rezervelor de schimb. Coroana daneză părăseşte „şarpele monetar”, dar este reintegrată la finalul anului 1972. Lira italiană iese definitiv din sistem în 1974, iar francul se retrage şi revine în ianuarie 1974, respectiv iulie 1975.

Şarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas fidele sistemului. Marca germană a fost reevaluată de 4 ori: guldenul olandez a făcut obiectul a două reevaluări, iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată. În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, ţările europene încearcă o altă modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.