Sistemul Financiar Francez

SCHIMBĂRI MAJORE ÎN SISTEMUL FINANCIAR FRANCEZ DIN ANII 70’

Din 1950 şi până în 1970 sistemul financiar francez francez a fost puternic

reglementat, cu puţină concurenţă şi o segmentare mare. Sectorul non-financiar privat deţinea cantităţi relativ mici de active nelichide, finanţarea economiei făcându-se printr-un număr mare de transformări în care un rol important a fost jucat de intermediarii nebancari din circuit financiar propriul al Trezoreriei cum ar fi Caisse des depôts et Consignation.

În aceea perioadă piaţă monetară era limitata la o piaţă interbancară, fiind rezervată pentru Banque de France, pentru băncile comerciale şi câţiva intermediari nebancari privilegiaţi, titlurile de valoare negociabile nefiind tranzacţionate înainte de 1985. Şi piaţa de capital era limitată iar problemele din sectorul privat au fost rezolvate de către Trezorerie, în funcţie de propriile necesităţi de finanţare (care au fost relativ modeste în anii 1960 şi începutul anilor 1970). În plus, aceste pieţe nu prea interacţionau, bancile rareori operând pe piaţa de capital iar firmele neavând acces pe piaţa monetară.

Liberalizarea franceză financiară, iniţiată de planul Barre (1976-81) şi continuată succesiv de miniştrii de finanţe în anii 1980 se distinge prin rolul de conducere jucat de către stat şi de agenţiile din sectorul public (Serre şi Cobham,1990). Ea a implicat crearea sau dezvoltarea de pieţe noi sau deja existente: Second Market pentru acţiunile întreprinderilor mici şi mijlocii a fost înfiinţată în 1983, piaţa futures MATIF în 1986, şi piaţa opţiunilor MONEP în 1988; de asemenea ,liberalizarea a implicat schimbări în structura stimulentelor financiare, destinate să încurajeze atât o creştere a economiilor cât şi a investiţiilor în active nelichide.

2 DE LA SECTORUL ' DESCOPERIRILOR DE CONT ' LA ' ECONOMIE

D'ENDETTEMENT '

Pentru o mare parte din anii 1970 şi 1980 expunerile standard despre sistemul francez financiar şi cel monetar s-au axat foarte mult pe conceptul de économie d'endettement, care a apărut în lucrarea lui Hicks, Criza din economia keynesiană (1974). În această lucrare Hicks încercă să identifice rolul şi puterea politicii monetare. El a introduce o distincţie între "rularea" activelor şi deţinerea lor în rezeve de către firme (spre deosebire de distincţia comune între activele fizice şi financiare), dar constată că firmele de multe ori nu au nici o rezervă de active financiare pentru că au facilităţi de descoperiri de cont. Apoi el divide economia în ceea ce el numeşte "auto-sector", a cărui lichiditate se bazează în principal pe deţinerea efectivă de active lichide şi ceea ce el numeşte sectorul de "descoperiri de cont", care se bazează în principal pe capacitatea sa de a împrumuta atunci când este necesar. Astfel el constată că în ţări precum SUA auto-sectorul este mare şi sectorul de descoperiri de cont mic, dar în altele,cum ar fi Marea Britanie, acesta din urmă este mult mai mare.

Hicks examinează modul de lucru al politicii monetare într-o "auto-conomie" pură prin intermediul efectelor asupra ratelor dobânzilor şi apoi într-o "economie de descoperiri de cont " pură, unde politica monetară implică şi efectele asupra numărului de credite pe care firmele cred că pot să le contracteze; aceste efecte cantitative construiesc o poziţie mult mai puternică a bancherilor. El concluzionează că neputinţa relativă a politicii monetare este o caracteristică a unei auto-economii. Într-o economie de descoperiri de cont (sau într-o economie cu un sector mare de descoperiri de cont), sistemul bancar este mult mai puternic, această putere a sistemului bancar necesitând a fi utilizată cu multă discreţie, deoarece de acest lucru depinde credibilitatea băncilor. Această distincţie între o auto-economie şi o economie de descoperiri de cont a fost adoptată şi în Franţa de către economiştii de la Banque de France şi a devenit un element de bază din manualele economice.

La începutului anului 1980 economiştii francezii foloseau deja termenul économie d'endettement ( termen opus celui de economie de piaţă ) pentru a descrie un sistem în care mare parte din finanţare era intermediată în special de bănci. Ideea a fost că cererea de credit a companiilor este rezultatul ( având în vedere nivelul intern de finanţare ) slăbiciunii şi inelasticităţii cererii de valori mobiliare, care sunt cauzate de limitarea pieţelor de capital şi de numărul mic de acţionari. Preocuparea principală a vizat dificultăţile privind controlul monetar într-o economie în care băncile sunt automat refinanţate de către banca centrală.

Diferenţa esenţială între économie d'endettement şi economie de piaţă nu a constat atât de mult în rolul marginal al pieţelor financiare, lucru evidenţiat de faptul că ratele reprezentative ale dobânzilor stabilite de către bănci nu au fost preţuri de piaţă în sensul normal; în plus, finanţarea indirectă a fost dominantă şi investiţiile au determinat acumulările de capital într-un procent mult mai mare decât invers.