Sistemul de Educație Doctorală în Germania

1. Introducere

Recunoscut azi în cele mai multe ţări din Europa ca ciclul trei de învăţământ superior (în conformitate cu Procesul Bologna), ca “postgraduate education” sau ca “research trainning” doctoratul are o istorie îndelungată. În accepţiunea generală în care este perceput astăzi ca o diplomă de educaţie opţională, recunoscută internaţional, expresie a unei calificări profesionale standard superioare, importantă pe piaţa muncii care permite intrarea în cercetare şi în lumea academică, doctoratul îşi are originea în Europa medievală unde o diplomă de acest tip avea menirea de a oferi o licenţă de predare.

Educaţia doctorală a fost în permanentă schimbare şi adaptare la cerinţele momentului dar în ultima perioadă de timp procesul de reformare a devenit mai accentuat. Lider de piaţă în producerea de doctorate academice şi vocaţionale şi în recrutarea de talente dinafara graniţelor sunt Statele Unite ale Americii care au beneficiat de mult timp de un învăţământ de masă, inclusiv de producerea la scară mare de absolvenţi cu studii superioare şi de doctori.

Europa vine din urmă dorind să fie competitivă pe plan global. Pentru asta are nevoie să îşi crească potenţialul de cercetare şi inovaţie, sarcină care revine în mod firesc în responsabilitatea universităţilor. Schimbările recente din educaţia doctorală din Europa reflectă şi sunt o consecinţă a Procesului Bologna, a ambiţiosului angajament inclus în Agenda Lisabona de a avea până în anul 2010 700,000 cercetători şi de a investi 3% din PIB la nivel European în cercetare după modelul american sau japonez. Cu precădere după anul 2005 Europa caută cu efervescenţă soluţiile adecvate pentru a produce un Spaţiu European al Învăţământului Superior şi un Spaţiul European al Cercetării care să fie destinaţii de studiu şi cercetare atractive şi competitive la nivel global, pentru a creiona un mediu de cercetare axat pe excelenţă, care să pună accent pe inter şi multidisciplinaritate, diversitate culturală şi mobilitate.

Se observă deci peste tot în lume o preocupare din ce în ce mai intensă pentru regândirea programelor şi sistemelor de educaţie doctorală, astfel încât acestea să se adapteze la noua societate bazată pe cunoaştere şi inovare, la fenomenul globalizării care a schimbat din temelii normele sociale şi temporale, la noua configurare a pieţii muncii, la dezvoltările tehnologice fără precedent, la noile evoluţii demografice, la noul tip de profil şi la cerinţele actuale ale aspiranţilor la doctorat.

Conform legii fundamentale germane, responsabilitatea privind învăţământul revine în primul rând statelor (landurilor) Republicii Federale. Cadrul creat de legea federală a învăţământului este unul foarte general, care nu tratează aproape deloc problema doctoratelor. Ca atare, legislaţiile specifice fiecăruia dintre cele 16 landuri definesc structura învăţământului superior şi, implicit, a celui doctoral pe teritoriul Germaniei. În plus, nu numai că legislaţia din statele federaţiei variază substanţial, ci lasă de regulă şi un nivel ridicat de autonomie instituţiilor universitare în privinţa organizării programelor de studiu. Anumite state federale încurajează universităţile să organizeze studiile doctorale în contextul anumitor structuri academice, în timp ce altele nu oferă asemenea reglementări. Detalii precum standardele de admitere rămân deseori la latitudinea instituţiilor sau a facultăţilor, deşi anumite state impun condiţii precum durata minimă a studiilor doctorale sau necesitatea absolvirii unui ciclu post-licenţă anterior. În sistemul binar de învăţământ superior din Germania, dreptul de a acorda titlul de doctor revine doar universităţilor – şcolile superioare de ştiinţe aplicate (Fachhochschule) nu acordă decât diplome de licenţă şi masterat.

Ca urmare, sistemul puternic descentralizat de reglementare a învăţământului superior a dus la o implicare slabă a statutul federal, dar şi a landurilor, în organizarea studiilor doctorale. Nu există nici un proces de planificare la nivel naţional privind numărul de candidaţi la titlul de doctor sau specializările în care acesta poate fi obţinut.

2. Structuri organizaţionale

Până de curând, pregătirea doctorală în universităţile germane a avut o structură informală. Doctoratul nu reprezenta un ciclu academic distinct şi clar delimitat, majoritatea doctoranzilor lucrând în universităţi pe poziţii didactice inferioare. Doctoratul era organizat conform modelului tradiţional, bazat pe o relaţie puternic individualizată între profesorul coordonator şi student, acesta din urmă fiind de obicei plătit ca asistent al celui dintâi. Absenţa formalizării studiilor doctorale a condus la o durată îndelungată de studiu până la absolvire şi mai ales – acestea fiind şi criticile principale aduse sistemului – la lipsa de transparenţă a studiului doctoral şi la o relaţie de dependenţă a doctorandului faţă de coordonator.

Această stare de fapt, considerată nemulţumitoare de mai multe organizaţii din învăţământul superior german, inclusiv de Conferinţa Rectorilor (Hochschulrektoren-Konferenz, HRK) şi de Consiliul pentru Cercetarea Ştiinţifică (Wissenschaftsrat) a condus la primele încercări de reformă a studiilor doctorale. Reformele au demarat la începutul ultimului deceniu al secolului trecut însă, dată fiind natura descentralizată a învăţământului terţiar german, nu au impus un model uniform de organizare a doctoratului. În prezent, mai multe formule, noi şi vechi, funcţionează simultan.

Ca parte a eforturilor menţionate de reformare a studiilor doctorale, în 1990 au fost înfiinţate aşa-numitele „colegii graduale” (Graduiertenkollegs) – grupuri de cercetare structurate, cu o orientare tematică prestabilită şi cu criterii de admitere bine precizate. Acestea fuseseră propuse în 1988 de către Consiliul pentru Cercetarea Ştiinţifică în urma unor proiecte pilot lansate de Fundaţia Volkswagen şi, ulterior, de o comisie federal-interstatală. În 2003, Fundaţia Germană pentru Cercetare (Deutsche Forschungsgemeinschaft, DFG) instituţia care sprijină cercetarea universitară şi extra-universitară în Republica Federală, finanţa aproape 300 de colegii graduale, dintre care în jur de 30% în ştiinţele sociale şi umane, respectiv biologie şi medicină, respectiv în ştiinţele exacte şi matematică, restul de 11% activând în domeniul ingineriei şi informaticii.