România vs Banca Mondială

Prezenta lucrare nu-şi propune o analiră exhaustivă a situaţiei macroeconomice a României ultimilor cinsprezece ani. Mai mult decât atât această analiză poate fi realizată urmărind în primul rând două probleme esenţiale: moştenirea unei greşite alocări a resurselor şi fragilitatea cu care se confruntă instituţiile statului. Moştenirea greşitei alocări a resurselor induce puternice tensiuni în economie odată cu schimbarea brutală şi masivă a sistemului de stabilire a preţurilor şi anume, trecerea de la preţurile impuse la cele libere rezultate din confruntarea cererii şi ofertei existente la nivelul pieţei. Resursele vor sfârşi prin a trece din zonele cu productivitate scăzută în cele în care productivitatea este mare, proces care poate genera probleme dureroase în economia reală.

Tensiunile implicate explică opoziţia considerabilă manifestată faţă de schimbare, şi coalizarea intereselor pentru a rezista unor schimbări în profunzime. Tensiunile explică de ce deficitele cvasi-fiscale mari constituie o trăsătură a economiilor de comandă şi de ce aceste sisteme manifestă o înclinaţie endemică spre rate ridicate ale inflaţiei. Fragilitatea instituţională reprezintă o altă dimensiune a procesului de transformare care subliniază natura complicată a schimbării, inclusive a restructurării.

Absenţa instiţiilor şi a autorităţilor acestora, a pieţelor organizate împiedică realizarea unei realocări eficiente a resurselor şi afectează negativ rezultatele atît la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic. Ea mai explică şi fricţiunile puternice din cadrul sistemului, în special costurile de tranzacţionare crescânde, care se produc prin trecerea la un nou sistem. Daniel Dăianu afirma că: „Tensiunile şi fragilitatea instituţională, reprezintă explicaţia politicienilor ezitante, precum şi a multor întârzieri şi inconsecvenţe ale procesului de tranziţie. Confuzia şi lipsa de transparenţă, continuă el, caracterizează domeniul finanţelor publice. Sisteme bancare primitive, captive ale unor structuri bine înrădăcinate, pot perpetua o bună parte din vechea structură de alocare necorespunzătoare a resurselor, angajându-se în operaţiuni cvasi-fiscale semnificative.”

Experienţa României constituie un foarte grăitor exemplu al modului în care tensiunile şi fragilitatea instituţională condiţionează stabilizarea macroeconomică. La începutul tranziţiei, condiţiile iniţiale ale ţării erau cu mult sub cele ale ţărilor care se situau în fruntea reformei. Evident, politicienii au avut un mult mai mic spaţiu de manevră şi încă nu s-a putut identifica un drum clar pe care să se înainteze spre o economie de piaţă care să funcţioneze.

Imanicul numărul unu al nivelului de trai şi care îşi aduce aportul în alimentarea tensiunilor este inflaţia. Împotriva infalţiei nu se poate lupta cu voia bună sau cu declaraţii populiste. Punerea inflaţiei sub control presupune măsuri temporare de austeritate atît în direcţia reducerii cantităţii de bani în circulaţie, cît şi creşterea ofertei de măsuri şi servicii pe o piaţă concurenţială. Populaţia inflaţiei trebuie să accepte anumite sacrificii: mai multă muncă pentru un salariu mai puţin indexat; dar, aici, ne lovim, inevitabil, de rezistenţa organizaţiilor sindicale care nu acceptă o indexare într-o proporţie mai mică sub motivul că afecteză puterea de cumpărare a salariaţilor. Memorandumul cu FMI pleca de la principiul că salariul trebuie să reflecte aportul prin muncă al salariului şi nu plafonul negociat prin acţiuni sindicale, ceea ce reprezintă respectarea principiului fundamental al economiei (neglijat de România) – raportul de proporţionalitate dintre productivitatea muncii şi salariu.