România stat membru al UE

Scurtă încadrare istorică

Intrarea României în Uniunea Europeană a prezentat, pe de o parte, problematicile tipice ale ţărilor care au aderat, pe de altă parte problematici noi. Ca şi orice alta ţară care a dorit să adereze Uniunii Europene, România a trebuit sa facă un demers de pregătire, numit mersul tranziţiei:

- Transformarea s-a dovedit un proces mult mai complicat şi mai complex decât părea iniţial, din pricina trecutului ei comunist.

- România avea mari rigidităţi structurale şi mari distorsiuni cauzate de industrializarea forţată în lipsa oricăror reforme de piaţă. De asemenea era deosebit de rigidă şi administraţia publică şi clasa politică, acestea împreună fiind numite "cultura instituţională".

- Lupta împotriva corupţiei reprezenta una din provocările mai importante ale tranziţiei.

- Sărăcia ţării era poate cea mai mare provocare, împreună cu restructurarea social-culturală.

Aderarea Uniunii Europene reprezenta, totusi, o şansă foarte importantă care să ajute România să iasă din săracia ei şi s-o aproprie ţărilor occidentale din punctul de vedere al traiului şi al mentalităţii.

România a cunoscut o evoluţie economică sinuoasă de genul avânt şi prăbuşire, cu mari fluctuaţii ale producţiei şi cu o inflaţie înaltă şi persistentă. Între 1990 şi 1992, ţara a cunoscut o primă recesiune de amploare, cu rate ale inflaţiei de trei cifre. Între 1993 şi 1996 s-au înregistrat o dinamică pozitivă a producţiei şi o scadere a inflaţiei, dar, concomitent, s-au acumulat tensiuni ce s-au reflectat în creşterea rapidă a datoriei externe şi dificultăţi mari în finanţarea deficitelor externe. Sfârşitul anului 1996 a însemnat prima alternanţă la putere democratică. În 1997, s-au întreprins măsuri de ajustare structurală pornindu-se de la realitatea că Banca Centrală avea rezerve valutare scăzute (sub 700 mil. USD) şi inflaţia lunară trecuse de o cifră în ultimul trimestru al anului 1996. S-a dat totodată un impuls privatizării. Măsurile luate de către Banca Centrală în 1997 au permis consolidarea rezervelor valutare la un nivel care a ajutat-o să evite o mare criză în 1999. Trebuie, totuşi, să ţinem cont că acele măsuri au avut ca efect secundar declinul economiei, cumulat, de circa 16% din PIB în perioadă 1997-1999. România a trecut print-un moment foarte dificil în anul 1999, când plăţi externe mari au venit la scadenţă; totuşi a reuşit să evite această situaţie foarte grea graţie unei ajustări fiscale şi de balanţă de plăţi remarcabile, dar efortul, încă o dată, a mărit necazurile materiale ale multor cetăţeni.

Anul 2000 a evidenţiat semne de relansare uşoară a economiei pe fondul scăderii inflaţiei. În anii următori s-a asistat la o scădere progresivă a inflaţiei şi o creştere economică tot mai puternică. Acest lucru nu înseamnă că, totuşi, dificultăţiile structurale să fi dispărut. Şi ele scădeau progresiv, punând bazele aderării Uniunii Europene.

Este evident că România are nevoie de continuarea reformelor structurale (incluziv privatizare), ceea ce presupune disciplină financiară şi structuri de guvernanţă corporativă eficace, atragerea de investiţii străine, dezvoltarea sistemului financiar şi bancar.

Aderarea reprezintă şi o speranţă pentru populaţia dezamăgită de rezultatele tranziţiei.

Păreri despre avantaje şi dezavantaje

Ca şi orice mare mutare, era clar că şi aderarea României Uniunii Europene trebuia să aducă dezavantaje. S-au ţinut multe dezbateri, şi în ziua de astazi putem realiza dacă motivele unor îngrijorări au fost concrete sau nu. Principalele motive sunt:

- Migraţia masivă: s-a temut, ca şi una din consecinţele aderării, un mare flux migrator din România în restul ţărilor europene. Riscurile se păreau următoarele:

1. cetăţenii români să prindă locurile de muncă destinate localnicilor altor ţări: s-a demonstrat că restul Europei chiar avea nevoie de muncitori, mai ales pentru acele segmente ale muncii care sunt tot mai puţin căutate: munci în condiţii grele, în domeniul construcţiilor sau curăţenie, îngrijire etc. Dar unii cetăţeni români au dovedit profesionalitate şi au capătat locuri de muncă foarte specializate, social apreciate şi bine remunerate. Este cunoscut că unele ţări europene oferă şanse mai mari faţă de altele. Din toate acestea putem deduce că teama unei migraţii masive a fost în mare parte nejustificată, cel puţin în ce priveşte consecinţele ei. S-a asistat la o inversiune de tendinţă din noiembrie 2008, luna în care s-a declanşat marea criză financiar-economică care a lovit toata lumea. Pierderea progresivă a multor zeci de mii de locuri de muncă, ne-renovarea contractelor pe termen, regresia economiei naţiilor membre, oprirea domeniului construcţiilor, toate acestea au generat situaţii noi: mulţi români plecaţi în alte ţări ale Uniunii s-au întors, alţii trăiesc foarte greu, alţii au pierdut locul de muncă dar nu se întorc. Mai ales creşte tensiunea între muncitorii localnici şi cei străini, indiferent de provenienţa lor.

2. unii cetăţeni români să marească criminalitatea în celelalte ţări ale Uniunii: acest punct s-a dovedit a fi drept. Unii s-au dus cu intenţia de a efectua infracţiuni, alţii nu au avut condiţii de trăi care să-i evite recurgerea furatului. Acest lucru dovedeşte nepregătirea statelor membre faţă de fluxul migrator. Este drept că unele ţări, ca şi Anglia, de exemplu, nu au permis accesul tuturor, ci au avut mijloace de selecţie a imigranţilor. Dar libera circulare între ţări pe teritoriul european a şi micşorat eficacitatea măsurilor împotriva sosirii persoanelor nedorite. Drept dovadă sunt episoadele de expulzare: expulzarea unui cetăţean nedorit este o măsură ineficace din momentul în care el se poate întoarce înapoi oricând, doar ca trebuie să aiba grijă să evite controalele poliţiei.

3. migraţia ţiganilor a reprezentat o teamă în restul Europei: s-a putut într-adevăr asista la o mare creştere a prezenţei lor în ţările occidentale, împreună cu numărul infracţiunilor de care unii dintre ei s-au făcut responsabili. În categoria lor nu au lipsit cei care au ştiut să fie apreciaţi în diferite domenii, adeseori ca muzicanţi. Unii dintre ei se ocupă cu protejarea şi integrarea propriei comunităţi în societate. Problema prezenţei ţiganilor, şi în mod special problemele care le generează în Vestul Europei, rămân de rezolvat, fiindcă statutul lor de minoritate nomadă îi încadrează într-o sferă protejată a societăţii.