Riscul de Lichiditate

1.Acceptiuni generale despre lichiditatea bancara si riscul de lichiditate

In activitatea sa, banca este confruntată cu anumite riscuri, unele specifice iar altele comune tuturor agenţilor economici. Clasificarea acestora, fără a fi exhaustivă, conduce la stabilirea distincţiei dintre riscurile generale şi riscurile specifice băncii.

În categoria riscurilor generale se includ:

-riscurile comerciale (riscul clent/produs, riscul de piaţă, riscul de imagine comercială);

-riscurile aferente bunurilor şi persoanelor (riscul accidentelor, riscul de delict);

-riscuri operaţionale şi tehnice (riscul asupra tratamentului operaţiunilor, riscul asupra sistemului legat de telecomunicaţii);

-riscuri de gestiune internă (riscul reglementărilor, riscul deontologic, riscul strategic,

-riscul de insuficienţă funcţională, riscul asupra gestiunii personalului, riscul de dependenţă tehnologică, riscul de comunicaţii).

Riscurile specifice băncilor cuprind:

-riscurile financiare (riscul de rată a dobânzii, riscul de lichiditate, riscul asupra titlurilor cu venit variabil);

-riscuri de semnătură sau de contrapartidă (riscul clientelei, riscul interbancar, riscul de ţară).

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora plăţile, la un moment dat, faţă de clienţi, datorită devierii proporţiei dintre plasamentele pe termen lung şi a celor pe termen scurt şi a necorelării cu structura pasivelor băncii .

Fiind considerat un risc major, riscul de lichiditate face obiectul unor accepţiuni precum:

-lichiditate extremă;

-„pernă de securitate“ ce procură activele lichide;

-capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost „normal“ .

Situaţia lichidităţii extreme determină eşecul unei instituţii bancare, iar riscul de lichiditate poate fi fatal. O asemenea situaţie extremă îşi are originea în alte cauze (de exemplu din evoluţiile adverse ale pieţelor), care pot antrena retrageri masive de fonduri sau închiderea liniilor de credit obişnuite ale altor instituţii.

Potrivit altei accepţiuni, lichiditatea este mai curând „o pernă de securitate“ pentru a face faţă dificultăţilor, iar riscul de lichiditate se datorează dispunerii de lichidităţi bancare insuficiente, adică active lichide disponibile sunt insuficiente pentru a face faţă nevoilor neprevăzute).

În fine, riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăţilor temporare sau permanente, de a accede la surse de fonduri. Potrivit acestei accepţiuni, lichiditatea evidenţiază capacitatea băncii de a mări capitalurile la un „cost rezonabil“ în permanenţă.

Deoarece plasamentele pe termen lung, sunt de regulă mai mari decât resursele pe termen lung ale băncilor, acestea se confruntă cu două situaţii, respectiv:

-să nu-şi poată onora angajamentele pe termen scurt;

-să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele au scadenţă mare;

Prima situaţie, denumită risc de lichiditate imediată, este determinată de retragerile masive şi neaşteptate ale creditorilor băncii. Aceasta, pentru a face faţă situaţiei, este forţată fie să atragă deponenţi (prin bonificarea unor dobânzi superioare celor practicate pe piaţă), fie să apeleze la împrumuturi de urgenţă, la costuri excesive.

A doua situaţie, denumită risc de transformare, obligă băncile să analizeze resursele şi plasamentele în funcţie de exigibilitatea lor reală şi nu juridică (de pildă, depozitele la vedere sunt, de regulă, mai stabile decât depozitele la termen, sau conturile debitoare ale clienţilor pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate decât creditele cu scadenţă mai îndepărtată).

Arta de a transforma resursele cu scadenţă mică, în plasamente cu scadenţă mare şi de a putea face faţă crizei de lichiditate într-un timp scurt şi cu costuri scăzute este specifică managementului bancar .

În acest sens, managementul bancar trebuie să rezolve trei aspecte ale riscului de lichiditate, şi anume:

-să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, prin:

a.atragerea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei (acordarea de credite de către bănci presupune alocarea unor sume pe care acestea le au sub forma depozitelor trase, iar băncile care atrag depozite de la populaţie sunt mai puţin expuse riscului de lichiditate);

b.identificarea unor depozite stabile – depozite la termen, certificate de depozit ş.a. – care, pe de o parte, permit băncilor să investească pe termen lung, iar, pe de altă parte, diminuează riscul de lichiditate deoarece retragerea depozitelor nu se poate face inopinat;

c.creşterea fondurilor proprii (majorarea capitalului social, şi implicit a fondurilor proprii, măreşte puterea financiară şi lichiditatea băncilor, permiţându-le să facă investiţii pe termen lung din resurse proprii);

d.refinanţare (respectiv prin gajarea, cesionarea sau cedarea unor titluri de creanţe aflate în portofoliul băncii, în schimbul lichidităţilor de care are nevoie urgentă sau apelarea la credite de refinanţare de la Banca Naţională care acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă);