Riscul de Credit

Cap. 1 Riscul în activitatea de creditare

1.1. Conceptul de risc de credit

Băncile comerciale se confruntă cu o serie de riscuri legate de operaţiunile lor curente, iar expunerea acestora la risc poate fi o expunere inerentă activităţii obişnuite sau o expunere suplimentară, generată de dorinţa de a obţine profit mai mare decât cel normal. În cazul primei expuneri este vorba de riscuri pure, iar în cel de- al doilea caz de riscuri speculative. În funcţie de gama de operaţiuni bancare ce pot genera riscuri, acestea din urmă pot fi [1]:

– riscuri financiare (afectează direct gestiunea bilanţului şi includ: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de piaţă şi riscul de faliment);

– riscuri de prestare asociate operaţiunilor din sfera serviciilor financiar- bancare (includ riscul operaţional, riscul tehnologic, riscul produsului nou şi riscul strategic);

- riscuri ambientale (sunt generate de faptul că băncile operează într- un mediu concurenţial, strict reglementat de autoritatea bancară şi într- un mediu economic care are propria sa dinamică).

Riscul de credit (denumit şi risc de insolvabilitate a debitorului sau risc de nerambursare) exprimă probabilitatea încasării efective, la scadenţă, a fluxului de numerar anticipat, determinat de creditare. El este asumat de toate băncile şi poate genera probleme serioase atât băncii în cauză, cât şi întregului sistem bancar, dacă expunerea la risc este substanţială. De aceea, strategia fiecărei bănci trebuie să includă programe şi proceduri de gestionare a riscurilor bancare, în general, şi a celor de creditare, în special. Minimizarea expunerii la risc, alături de maximizarea rentabilităţii, respectarea reglementărilor bancare şi a celor generale constituie obiective principale ale managementului bancar.

Riscul de credit ( ‚credit risk’ sau ‚business risk’) poate fi definit ca probabilitatea ca dobânda, creditul sau ambele să nu fie rambursate la scadenţă sau să fie rambursate doar parţial.

1.2. Evaluarea riscului de credit

Riscul de creditare este considerat cel mai important risc de pe piaţa produsului, datorându- se deprecierii valorii, ca o consecinţă a falimentului sau a nerambursării împrumutului.

Riscul de credit trebuie evaluat prin comparaţie cu beneficiile pe care banca se aşteaptă să le obţină din acordarea creditelor, beneficiile directe se concretizează în dobânzile şi comisioanele încasate la creditul acordat, iar beneficiile indirecte constau în iniţierea sau menţinerea unei relaţii cu clientul care poate oferi băncii depozite mai mari sau cere o diversitate mai mare de servicii.

Analiza creditului reprezinta procesul de evaluare a riscului de creditare.

Riscul de creditare trebuie apreciat in functie de ceea ce banca se asteapta sa realizeze de pe urma creditarii. Procesul de creditare este potential purtator de castiguri; acestea se pot grupa in doua categorii: castiguri directe si castiguri indirecte.

Castigurile directe sunt imediate si, cel mai adesea, cuantificabile. Cele mai importante sunt dobanda si comisionul incasat de banca. La acestea se adauga soldul creditor minim al contului clientului, sold care reprezinta garantia creditului.

Castigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantificat si mai incerte. Acordarea unui credit poate insa sa atraga dupa sine initierea sau mentinerea unei relatii, o crestere a depozitelor, precum si o crestere a unei cereri pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor castiguri trebuie avut in vedere atunci cand expunerea la risc este analizata si, eventual, acceptata. Evident, in contextul general al politicii de credit.

Analiza creditului este un proces care trebuie sa se deruleze periodic: inainte de derularea creditului in vederea deciziei de creditare si apoi, in functie de scadenta creditului, la intervale de timp determinate, de regula atunci cand rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispozitie.

Procesul de analiza a creditului are doua dimensiuni: o dimensiune cantitativă si una calitativă.

Dimensiunea cantitativă a analizei creditului are la baza o serie de activitati specifice de colectare, precum si interpretare a tuturor informatiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt: analiza datelor financiare, prognoza evolutiei viitoare a activitatii clientului, evaluarea capacitatii de rambursare prin analiza si prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri si cheltuieli, evaluarea capacitatii debitorului de a rezista la socuri. Rezultatele acestor activitati sunt relativ cuantificabile si pot contribui la fundamentarea unei decizii obiective privind expunerea bancii la risc, care rezulta din angajarea creditului analizat. Nu trebuie insa sa pierdem din vedere cea de- a doua dimensiune a procesului, si anume dimensiunea calitativa; ea poate completa in mod fericit rezultatele analizei cantitative sau (mai rar) le poate rasturna spectaculos.

Analiza calitativă presupune adunarea si actualizarea tuturor informatiilor referitoare la responsabilitatea financiara a debitorului, determinarea scopului real al contractarii imprumutului, identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul si estimarea seriozitatii si implicarii debitorului in respectarea angajamentelor asumate fata de banca.

Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt: capacitatea de plata, caracterul debitorului – dorinta sa de a face plata, capitalul – averea debitorului, garantia (reala sau personala), conditiile de mediu. Dintre acesti cinci factori primul este cel mai important.

1.3. Rolul calităţii portofoliului de credite bancare

Principala operaţiune bancară este creditarea. Într- adevăr, între plasamentele băncilor pe primul loc se află creditele. Felul în care banca alocă fondurile pe care le gestionează poate influenţa în mod hotarâtor dezvoltarea economică la nivel local sau naţional. Pe de altă parte, orice bancă îşi asumă, într- o oarecare măsură, riscuri atunci când acordă credite şi, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod curent pierderi la portofoliul de credite, atunci când unii debitori nu îşi onorează obligaţiile. Oricare ar fi însă nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate dacă operaţiile de creditare sunt organizate şi gestionate cu profesionalism.

Din acest punct de vedere, cea mai importantă funcţie a conducerii băncii este de a controla calitatea portofoliului de credite. Aceasta, deoarece slaba calitate a creditelor este principala cauză a falimentelor bancare. După cum se arată într- un raport al Oficiului Controlului Monedei din SUA referitor la cauzele principale ale falimentelor bancare din această ţară în anii ’80, între acestea se înscriu:

- neatenţia în formularea normelor de creditare;

- prezenţa unor condiţii de creditare prea generoase, cuplată cu lipsa unor normative clare;

- nerespectarea normelor interne de creditare de către personalul băncii;

- concentrarea riscantă a creditelor pe anumite piese;

- slabul control exercitat asupra personalului (inspectorilor);

- creşterea excesivă a valorii portofoliului de credite, peste posibilităţile rezonabile ale băncii de a acoperi riscurile;

- sisteme defectuoase sau inexistente de detectare a creditelor cu probleme;

- necunoaşterea fluxurilor de trezorerie a clienţilor;

- creditarea preferenţială (sub condiţiile de piaţă).