Reforma bugetului comunitar în contextul extinderii UE

1. Notiunea de buget comunitar

Bugetul UE este acel act prin care se autorizeaza anual finantarea ansamblului de activitati si de interventii comunitare, resursele necesare, prioritatile si obiectivele stabile.

Evolutia sa de-a lungul timpului reflecta transformarea succesiva a constructiei europene. Bugetul s-a dovedit a fi un instrument esenţial în realizarea obiectivelor politice ale UE. Acesta reprezintă o investiţie pentru obiectivele viitoare ale Europei, iar cetăţenii aşteaptă şi merită cel mai bun randament posibil al acestei investiţii.

Acest lucru implică asigurarea faptului că bugetul este orientat pentru a realiza efectul optim, gestionat la cele mai înalte standarde şi că reuşeşte să aducă îmbunătăţiri concrete vieţii de zi cu zi a cetăţenilor.

Aceasta înseamnă un buget care poate fi schimbat pentru a reflecta schimbarea priorităţilor şi pentru a însoţi procesul de integrare europeană în evoluţia acestuia.

Politicile UE au cunoscut schimbări enorme în cursul ultimelor decade, iar bugetul a încercat atât să promoveze, cât şi să reflecte această evoluţie.

Bugetul UE a reflectat etapele esenţiale ale integrării europene. Evoluţii precum piaţa unică, extinderea, dezvoltarea unei viziuni globale asupra Europei, au necesitat, de fiecare dată, schimbarea configuraţiei cheltuielilor Uniunii Europene.

Profilul cheltuielilor Uniunii Europene s-a schimbat în mod considerabil de-a lungul timpului: în mod tradiţional, cea mai mare parte a bugetului UE a fost concentrată pe un număr relativ mic de domenii politice.

Planurile pentru cheltuielile anuale sunt negociate între Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri pe baza unei propuneri a Comisiei.

Bugetul acoperă cheltuielile tuturor instituţiilor Uniunii. Fixează venitul şi cheltuielile pentru anul respectiv, enumeră toate activităţile care urmează a fi finanţate şi stabileşte sumele totale de bani, precum şi personalul disponibil pentru fiecare.

Cheltuielile UE sunt limitate prin tratate. Bugetul Uniunii nu trebuie să fie în deficit, ceea ce înseamnă că încasările trebuie să acopere întregul cost al diferitelor activităţi. Aceste încasări, sau venituri, provin din trei surse principale:

• taxele vamale;

• o parte din baza taxei pe valoarea adăugată (TVA) armonizate a fiecărui stat membru ;

• o contribuţie de la statele membre, pe baza mărimii venitului lor naţional

brut (VNB).

Suma de bani ce poate fi pusă la dispoziţia Uniunii este limitată printr-un acord al statelor membre şi al parlamentelor. Venitul total al UE trebuie să fie egal cu totalul cheltuielilor şi să se încadreze în limitele legale convenite, care sunt în prezent de 1,31% din venitul naţional brut (VNB) pentru creditele de angajament şi de 1,24% din VNB al UE pentru creditele de plată. Sprijinul financiar generat de politicile UE se poate prezenta sub diferite forme şi poate recurge la diverse surse, inclusiv împrumuturi şi garanţii de împrumut provenind de la Banca Europeană de Investiţii sau, în cazurile de cofinanţare, de la bugetele statelor membre, precum şi fonduri private în cadrul parteneriatului între sectorul public şi cel privat. În momentul în care s-a recurs la bugetul UE, acesta a trebuit să se dovedească cel mai eficient şi mai echitabil instrument pentru obţinerea de rezultate.

Sistemul resurselor proprii a cunoscut evoluţii semnificative de la începutul primului cadru financiar.