Reforma agrară din 1991 - prezent

Introducere – scurt istoric

Reformele agrare de pe pamanturile romanesti au produs adanci transformari in viata taranimii si a intregii societati. Ele nu pot fi reduse doar la rezolvarea problemei agrare ale vechiului regim – eliberarea iobagilor, a clacasilor si inzestrarea lor cu pamant.

Reformele agrare au avut un caracter de revolutie agrara, au schimbat un regim social-agrar (cel feudal) cu altul (cel mosieresc-taranesc) care, prin reforma agrara din anul 1921, se va transforma in regim agrar taranesc preponderent.

Patru din cele cinci momente reformatoare importante recunoscute de politica agrară, în ultimii aproximativ 150 de ani, respectiv 1864, 1921, 1945 si 1991, au asigurat gospodăriilor ţărăneşti, ca principalele exponente ale exploataţiilor agricole de dimensiuni mici, întaietate asupra exploataţiilor mari funciare.

Proprietatea asupra pământului şi exploatarea acestuia au o istorie zbuciumată. Până în secolul al XIX-lea, toate terenurile din Principatele Româneşti se aflau sub jurisdicţia domnească, fiind atribuite boierilor împreună cu satele aparţinătoare. O altă parte din terenuri aparţinea ţăranilor liberi.

Proprietatea funciara boiereasca era conditionata, nu era o proprietate deplina, absoluta, de tip modern. Pe de alta parte , taranul era liber din punct de vedere juridic, dar era lipsit de pamant, acesta obtinea dreptul de folosinta prin intelegerea directa cu boierul.

Proiectul lui Mihail Kogalniceanu, depus in Parlament in primavara anului 1864, prevedea in esenta, desfiintarea boierescului (claca) si impropietarirea taranilor clacasi in mod diferentiat, respectiv proportional cu numarul vitelor de tractiune. Impunerea acestui proiect, prin Decret Domnesc, in etapa domniei autoritare a lui Alexandru Ioan Cuza, a reprezentat o evolutie a sistemului agricol romanesc ce a avut la baza modelul agrar francez.

Prin Legea rurala, s-au desfiintat toate obligatiile feudale ale clacasilor fata de boieri: (claca, djima, rusfeturile), taranimea clacasa fiind eliberata de constrangerile extraeconomice, statuandu-se libertatea sa juridica.

Reforma agrară din 1864 nu a avut efectul scontat pentru că ţăranul român, devenit proprietar de pământ, nu avea inventarul şi capitalul necesar pentru exploatarea pământului.

Dupa aplicarea Legii rurale de la 1864, problemele agriculturii, sub numeroasele lor aspecte, inclusiv sub cel al regimului proprietatii funciare, au atras atentia permanenta asupra starii si viitorului economiei romanesti. Opiniile formulate la acea vreme considerau necesara ideea unei noi improprietariri a taranilor. Aceasta se concretizeaza in Legile definitive de reforma agrara adoptate in vara anului 1921.

In conceptia initiatorilor ei , aceasta reforma era menita sa dea un suflu nou economiei romanesti. Dar aplicarea acestei reforme determina o noua restructurare a suprafetei fondului funciar, ceea ce punea din nou problema folosirii fortei de munca din agricultura. Problema folosirii fortei de munca din agricultura a fost abordata mai amplu de catre Virgil N.Madgearu. , el aprecia ca “structura exploatarilor taranesti din Romania, prin predominarea celor foarte mici, de o intindere insuficienta pentru asigurarea intretinerii unei familii agraveaza fenomenul populatiei agricole”. Pe baza reformei din 1921, Virgil N.Madgearu evidentiaza ca “pulverizarea proprietatii rurale este evidenta . Faramitarea proprietatilor agricole a inceput sa se generalizeze in toata tara dupa improprietarire…faramitarea proprietatii taranesti a continuat si in anii cand s-a realizat improprietarirea, datorita sporirii populatiei rurale si succesiunilor”.

Înfăptuirea reformei agrare din 1921 a constituit un moment însemnat pe calea dezvoltării agriculturii româneşti. Trecerea de la marea proprietate feudală la gospodărie mijlocie ţărănească a sporit interesul ţăranului pentru a folosi mai bine pământul.

Unul din primele acte de justiţie socială în favoarea ţăranilor, după al doilea război mondial, elaborat şi aplicat iniţial de Guvernul Dr. Petru Groza, a fost „Decretul-lege nr 187” din martie 23 martie 1945. Legea reformei agrare a fost concepută astfel încât să fie sprijinite gospodăriile particulare pentru a deveni puternice şi productive.

Din punct de vedere economic pretinsa reformă a guvernului de aşa zisă largă concentrare democratică condus de Dr.Petru Groza a fost, de fapt, un mare pas înapoi în calea progresului întrucit a distrus marile proprietaţi agricole, singurele în care se mai aplicau tehnologii moderne şi începuse deja să patrundă puternic mecanizarea.

Consecinţele acestei reforme au fost însă mai complexe asupra spaţiului rural românesc. Comparativ cu anul 1930, a crescut numărul exploataţiilor cu circa 2,2 milioane, dar suprafaţa medie a unei exploataţii a scăzut de la 6 hectare în 1930 la 2,65 hectare în anul 1945.

Decretul 133 din aprilie 1949 fixează cadrul juridic al începutului dezastrului din agricultura românească - cel al colectivizării. Incepe lungul drum al socializării agriculturii noastre. Primele gospodării agricole colective apar în anul 1949. Timp de 13 ani, până în 1962, colectivizarea pe baza "liberului consimţământ" cuprinde aproape întreaga noastră agricultură

Ca urmare a politicii de industrializare, bazată pe practici inadecvate economiei româneşti, exodul rural a atins proporţii nemaiîntâlnite. De la 74% cât era ponderea populaţiei agricole ocupate în totalul populaţiei ocupate, în anul 1950, a scăzut la 27,5% în anul 1989.