Produse Bancare

CAP I – ISTORIA SISTEMULUI BANCAR

1.1 Istoria sistemului bancar internaţional

Activitatea bancară îşi are originile în Antichitate, perioada în care bogăţiile erau păstrate în temple, fapt ce aducea un anumit “profit” preoţilor, pe lângă recunoaşterea templelor de catre populaţie. În masura în care bunurile păstrate erau perisabile, modalitatea de păstrare era împrumutul de consumaţie.

Pentru deponenţi se asigura plasarea bogăţiei într-un loc sigur, iar pentru preoţi se realiza un profit. Dovada acestor practici este descoperirea de către arheologi în Mesopotamia a tabelelor de contabilitate datând din 3400-2500 î.H.

O altă practică des întâlnită în perioada antică era imprumutul cu dobândă, practică ce la început nu a putut fi controlată de autorităţi, deoarece nu existau reglementări în domeniu.

Împrumutul cu dobândă este reglementat mai târziu prin Codul lui Hammurabi care este recunoscut ca prima reglementare în domeniu. Printre altele, Codul prevede şi contractele de împrumut pentru a căror recunoaştere era nevoie să fie vizate de funcţionarii regali; cât şi contractul de comision, strămoşul contractului de cont curent de astăzi.

Apariţia băncilor ca instituţii a avut loc în Grecia şi Roma antică în secolele VI-VII î.H. Acesta este rezultatul dezvoltării comerţului ca o consecinţă a emiterii monedei proprii de către fiecare oraş comercial. În scopul de a combate camata mai multe cetăţi greceşti au decis să constituie “bănci publice” care pe lângă rolul propriuzis bancar, mai aveau şi sarcina strângerii impozitelor şi dreptul de a bate monedă. Dupa modelul grecesc, în Roma antică apar “bancheri privaţi” şi “bănci publice”.

Deşi adepţii religiei creştine se ridicau împotriva ideii de dobândă, aceasta nu a impiedicat ca băncile să cunoască o prosperitate continuă în Bizanţ.

Biserica creştină îşi reafirma opoziţia faţă de practicarea dobânzii în Conciliul de la Latran (1179) şi în cel de la Viena (1311), dar interdicţia este eludată cu ajutorul ideii de risc sau de prejudiciu: cel care acordă împrumutul îşi asumă un risc (damnum emergens) sau pierde un câştig posibil (lucrum cesans).

Astfel se explică recunoaşterea comerţului bancar în secolele XII-XIV în Europa Occidentală.

Toate ţările europene admit, cel puţin tacit, legitimitatea dobânzii şi introduc banul-hârtie: Banca Veneţiei (1637) primeşte depozite pe termen, cu dobândă, iar certificatele de depozit eliberate constituie o formă primitivă de monedă de bancă; Banca din Amsterdam (1609) eliberează depunătorilor certificatele negociabile a căror valoare se exprimă într-o monedă de cont şi care, la rândul ei, era cotată faţă de moneda oficială; Banca Angliei este fondată în 1694, ca societate pe acţiuni prin subscripţie publică şi întregul capital este imediat împrumutat statului. Ea are dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia mai funcţionează: băncile londoneze, băncile provinciale şi băncile comerciale.

Banca Statelor Unite a fost constituită printr-un act al Congresului din 1791 cu drept de a bate moneda şi de a emite bilete.

În Franţa, după eşecurile suferite de Colbert cu Casa de Împrumuturi (1674) şi de John Law cu Banca Generală şi Compania Occidentului, publicul nu mai accepta ideea banilor de hârtie. În 1776 ministru finanţelor, Turgot, împreună cu Beaumarchais şi cu doi bancheri constituie Casa de Scont care primeşte depozite, emite bilete şi scontează efecte de comerţ. În anul 1900, primul consul, generalul Bonaparte, fondează Banca Franţei.

În secolul al XX-lea, după exemplul Angliei, toate celelalte ţări îşi fixează valoarea monedei în metal preţios (paritatea în aur a monedei naţionale), prin determinarea greutăţii, titlul (denumirea) şi valoarea monedelor metalice favorizând astfel, apariţia a trei ipostaze ale monedei:

- moneda metalică,

- moneda fiduciară (bancnota),

- moneda scriptică sau scripturală (efectele de comerţ şi conturile în bancă la vedere).

Tot în această perioadă apar “casele bancare”, numite “băncile private”, denumite în limba franceză “haute banque”.

Acestea nu se ocupă nici de emisiuni monetare, nici cu colectarea unor depozite bancare, ci se angajează în calitate de consilieri, agenţi sau mandatari.

În Germania, Austria şi Olanda sunt denumite “bănci private”, iar in Anglia “merchant banks”.

În secolul al XX-lea, băncile fiind rezervate claselor dominante, s-a evidenţiat necesitatea de a se creea instituţii: casele de economii, casele de economii pentru constructii, cooperativele de credit.

La sfârşitul secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, băncile numite de “emisiune”, se înmulţesc în toate ţările, conducând în cele din urmă la constituirea Băncilor Centrale. Fenomene economice sociale şi politice va favoriza concentrarea băncilor de emisiune până când va ramane doar una singura: Banca Centrală.

1.2 Istoria sistemului bancar românesc

Şi pe teritoriul românesc practica bancară îşi are originea tot în Antichitate, fapt afirmat prin descoperirea în zona fostelor mine de aur ale Daciei Traiane, la Alburnus Maior, între anii 1786-1855, au fost găsite circa 50 de tăbliţe cerate, din care 25 s-au păstrat şi au fost publicate integral în anul 1873, la Berlin în opera Corpus Inscriptiorum Latinarum.

În Ţările Române, prima instituţie de tip bancar a apărut în primul deceniu al secolului al XIX-lea în Bucureşti.

Apar apoi în anul 1857, la Iaşi, Banca Naţională a Moldovei, şi în 1866, Banca Naţională în Bucureşti.

Prima tentativă de constituire a băncii naţionale a aparţinut principelui Grigore Alexandru Ghica. Deşi supravegheată de stat, după mai puţin de un an de la primele operaţiuni, banca a dat faliment.

Cea de-a doua bancă a fost autorizată să funcţioneze ca filială a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol, fără niciun control sau participare la beneficii în favoarea guvernului.

La fel ca şi în zilele noastre, în primul deceniu de activitate bancară, banca centrală apela în fiecare an la credite externe, deşi nu exista nici FMI, nici Banca Mondială. La începutul secolului al XX-lea, statul s-a confruntat cu pericolul incapacităţii de plată datorită crizei economice şi a acumulării datoriei externe şi a recurs la soluţia privatizării băncilor, adică la vânzarea acţiunilor statului din capitalul Băncii Naţionale. Banii încasaţi din privatizare s-au topit rapid astfel încat guvernatorul a cerut Băncii Naţionale un nou împrumut.

Banca Naţională a României a fost înfiinţată ca bancă centrală în anul 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei.

Anul 1907 s-a desfăşurat sub puternica influenţă a doua crize deosebite:

- criza monetară internaţională pornită din Statele Unite ale Americii şi

- criza agrară socială din ţară datorită răscoalelor ţărăneşti.