Prezența statului în economia românească

1. CE REPREZINTA SECTORULUI PUBLIC?

Sectorul public reprezintã acea parte a economiei în care se manifestã proprietatea publicã. Ca subiecţi de proprietate publicã se pot identifica toate agenţiile şi departamentele guvernamentale, precum şi toate societãţile publice care produc sau distribuie bunuri publice, private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publicã se identificã nu numai bunurile publice, ci şi unele bunuri private şi mixte, adicã cele care îşi pierd din trãsãturile bunurilor publice în anumite condiţii de piaţã.

Sectorul public, definit în funcţie de forma de proprietate se caracterizeazã prin douã elemente: dimensiune şi intensitate.

Dimensiunea sectorului public exprim ponderea in economie, a resurselor alocate si produse prin intermediul mecanismelor specifice statului. Intr-un sens mai larg, dimensiunea sectorului public echivaleaza cu marimea guvernului in economie. Aceasta variaza in timp si de la tara la tara, cu implicatii s;ecifice asupra procesului de dezvoltare economica.

Intensitatea sectorului public diferã nu numai de la o economie la alta, dar şi de la un domeniu de intervenţie la altul şi exprimã amploarea acţiunilor statului în domeniu.

Astfel, sãnãtatea este un domeniu în care se poate regãsi sectorul public sau nu; învãţãmântul, transportul, la fel, ceea ce înseamnã cã prin includerea acestor domenii de intervenţie în activitatea sectorului public, dimensiunea acestuia creşte. În schimb, cât de mult intervine într-un domeniu sau altul, sau, altfel spus cât de amplã este reglementarea publicã a unor aspecte ale vieţii economice înseamnã intensitatea sectorului public. De exemplu, sectorul public este mai intens în învãţãmânt dacã predominã şcolile publice, faţã de cele private, şi de asemenea este mai intens în agricultura în care activitatea fermierilor, ţãranilor sau asociaţiilor agricole este reglementatã prin preţurile produselor, fiscalitatea, subvenţiile acordate etc.

GENERALITATI

Nivelul tot mai ridicat al nevoilor publice ca şi dificultăţile frecvente, câteodată de netrecut, de acoperire a acestora au impus transformări esenţiale atât în modalitatea de asigurare a bunurilor şi serviciilor publice, cât şi în finanţarea organizaţiilor şi a instituţiilor care le realizează.

Un prim pas în implementarea schimbării – în sensul urmăririi eficienţei în sectorul public – a constat în renunţarea statului la monopolul asupra activităţilor din acest sector. Admiterea agenţilor economici privaţi ca furnizori de bunuri şi servicii de interes public a deschis calea competiţiei, a performanţei în sectorul public.

În organizaţiile publice, eficienţa a început să fie „măsurată“ prin gradul de servire a cetăţeanului, prin considerarea acestuia drept client către care trebuie să se îndrepte toate acţiunile organizaţiei.

Informaţiile privind îndeplinirea obiectivului de satisfacere a cetăţeanului-client provin adeseori din sondajele de opinie, numărul şi sursa reclamaţiilor privind calitatea serviciilor oferite, manifestările publice (greve), din exercitarea dreptului de elector, atunci când legea oferă această posibilitate ca şi din contactul direct autoritate-cetăţean (audienţe). Abordările privind eficienţa în domeniul public au ca punct de plecare raţionalismul în folosirea resurselor.

Specialiştii în domeniu consideră că numărul celor nemulţumiţi de serviciile medicale arată dacă resursele alocate acestui domeniu au fost utilizate eficient. Acelaşi lucru se poate spune dacă ne raportăm la încrederea populaţiei în armată, privită prin prisma securităţii, a siguranţei cetăţeanului care este întărită de rezultatele celor ce participă la diverse misiuni cu caracter militar, în ţară sau străinătate.