Povestea Leului

A fost odată ca niciodată, după ce vremea trocului a început să treacă, iar oamenii nu s-au mai mulţumit nici pe aceste pământuri să schimbe între ei produse alimentare şi nu numai, o primă monedă atestată pe teritoriul românesc. Pe numele ei “drahma de argint”, moneda cântărea 8 grame şi era emisă de cetatea Histriei în anul 480 î.Ch,reprezentând un vultur cu un delfin în gheare - stema respectivului polis. I-au urmat alte variate monede, ajunse pe pământ românesc din pungile negustorilor care zăboveau pe aici. Se poate spune că oamenii acestor locuri erau foarte descurcăreţi de vreme ce, de-a lungul secolelor, pe aici au circulat taleri turceşti, zloţi, techini vienezi, galbeni ungureşti, galbeni austrieci si carboave ruseşti, după cum se povesteşte.

După întemeierea celor două Ţări Române în secolul al XIV-lea, domnitorii acestora emit monede cu însemne heraldice şi cu simboluri ale suveranităţii lor. În Ţara Românească, primele monede (ducaţi şi dinari de argint şi bani - moneda divizionară) sunt bătute de Vladislav Vlaicu, având pe ele stema ţării, acvila cruciată. Câţiva ani mai târziu, Petru Muşat, domnul Moldovei, face acelaşi lucru, punând în circulaţie groşi de argint.

Până în secolul al XV-lea, voievozii din ambele principate au continuat să bată fără întrerupere monede. Mircea cel Bătrân a emis, în 1413, un privilegiu prin care se permitea plata dărilor în patru feluri de monede: ducaţi, fertuni, bani şi perperi. Pe unele monede emise de acest domn apare efigia Mântuitorului Iisus Hristos, având ca model, probabil, monedele bizantine, bulgăreşti şi sârbeşti, care circulau în epoca respectivă.

In secolul XVII în statele româneşti începe să se folosească ca monedă talerii olandezi, “towenthaler” care aveau imprimată pe ei imaginea unui leu, dintre toate felurile de taleri de argint (monede de dimensiuni mari, cântărind peste 25 de grame) care au pătruns şi au circulat în Principatele Române, el a cunoscut un destin cu totul special. Nu se ştie cum, dar atât de mult le-a plăcut românilor leul cu pricina, încât multă vreme dupa ieşirea din circulaţie a acestor monede,pe la 1750, banilor li s-a spus “lei”, aceasta fiind etimologia numelui monedei noastre naţionale, care şi-a primit oficial acest titlu abia la 22 aprilie 1867 când a fost emis leul - moneda bimetalică, cu etalonul de 5 grame de argint sau 0, 322 grame aur si cu 100 de diviziuni numite bani. De unde până unde “bani”? Păi, de la o altă monedă care a circulat la un moment dat în spaţiul românesc, “dinarii banali”, emişi de banul Slavoniei şi regii Ungariei. De la numele acestor banali s-a format în limba română cuvântul “ban” folosit generic pentru orice fel de monedă şi, mai târziu, pentru subdiviziunea monedei naţionale.

Până să apară însă leul Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint. Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat - Constantinus Bassaraba de Brankowan - şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare. Iar Alexandru Ioan Cuza dorea ca noul stat România să emită monede, ca simbol al independenţei proaspăt cucerite. Moneda proiectată de Cuza ar fi trebuit să valoreze cât cinci franci francezi din vremea aceea şi să se numească “romanul” sau “romanatul”, cum a propus Heliade Rădulescu, dar acest vis al domnitorului nu s-a împlinit niciodată, din cauza opunerii Imperiului Otoman.

Primele monede emise în 1867 au fost bătute în Anglia, fiindcă României îi lipseau mijloacele. Ele erau monedele divizionare din bronz - 1,2,5 si 10 bani. Un an după aceea a apărut şi prima monedă românească de aur în valoare de 20 de lei, într-un tiraj de numai 200 de exemplare, ceea ce o face cu atât mai preţioasă pentru colecţionari.

Abia în martie 1870 s-a înfiinţat Monetariă Statului şi monedele au fost bătute de atunci în România. Cele mai populare erau pe atunci “băncuţele” în Muntenia şi “dupcile” în Moldova, adică monedele de 50 de bani şi abia apoi cele de 1, 2 şi 5 lei. Totuşi, leul nu era suficient de apreciat ca să fie folosit pentru plata taxelor, mai ales a celor de la graniţă unde se plătea direct în aur. Primii bani de hârtie au apărut în preajma Războiului de Independenţă, ca efect al acestuia, fiind nevoie de susţinere financiară a cheltuielilor de război. De fapt, era vorba nu despre bani propriu-zişi, ci despre “bilete ipotecare”, scoase de Ministerul de Finanţe românesc (1877).