Politica monetară în România

Introducere

Politica monetară influenţează nivelul ratelor nominale ale dobânzii, oferta de monedă şi rata medie a inflaţiei din economie. Deciziile Rezervei Federale în legătură cu ratele dobânzii reprezintă o preocupare permanentă a participanţilor de pe pieţele financiare.

Unele aspecte ale politicii monetare sunt asemănă¬toare stabilizatorilor automaţi, care fac ca economia să fie mai stabilă. însă, la fel ca politica fiscală, politica monetară a fost utilizată şi în manieră activă pentru a atinge anumite ţinte macroeconomice

Mecanismul det ransmisie este tocmai procesul prin care deciziile de politică monetară mişcă economia înansamblul său.

Într-o abordare simplistă am putea spune că o creştere în oferta de monedă determină, în final, o creştere a cererii agregate şi, în acest fel, prin diferite canale, o creştere

a PIB-ului. Un aspect asupra căruia majoritatea economiştilor au căzut de acord este faptul

ca mişcarea se produce cu anumite decalaje de timp (lag-uri) ce sunt, de regulă, lungi şi

variabile. Pentru îndeplinirea obiectivelor politicii monetare este foarte importantă o bună

cunoaştere a canalelor şi mecanismelor de transmisie a politicii monetare, astel încât

autoritatea monetară să ia cele mai bune decizii.

Partea 1. Caracteristici generale ale politicii monetare

Politica monetară reprezintă unul dintre cele mai puternice instrumente ale politicii

economice prin intermediul căruia se acţionează asupra economiei; ansamblul de acţiuni exercitate de autorităţile monetare (Banca Naţională, Trezoreria) asupra masei monetare, în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu.

Politica monetară, fiind unul din instrumentele majore pe care le foloseşte statul

pentru a echilibra economia, a constituit multă vreme o preocupare a multor economişti.

Keynesiştii susţineau că politica monetară, prin modificarea ofertei de bani,poate influenţa cererea agregată de bunuri şi servicii şi poate conduce, în acest fel, la utilizarea completă a forţei de muncă fără inflaţie. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, acest lucru s-a dovedit eronat Ideea a fost fundamentată de J.M. Keynes, în 1936, prin lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mîinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, care a revoluţionat întreaga lume şi punea pe locul secund politica monetară,considerând mai eficace politica fiscală.

Momentul primului şoc petrolier de la începutul deceniului al VIII-lea al secolului trecut este cel în care teoriile keynesiste îşi pierd credibilitatea şi iau avânt cele monetariste, susţinute de economişti de prestigiu precum Milton Friedman, Karl Brunner şi Alton Meltzer. În locul politicilor intervenţioniste asupra cererii de bunuri şi servicii, monetariştii recomandă reguli monetare care pot duce la stabilizarea economiei. Ei consideră că autoritatea bancară are capacitatea de a creşte masa monetară cu o rată anuală constantă, ceea ce va duce la stabilizarea economiei la nivelul ratei naturale a şomajului.

Economia neoclasică propune teoria aşteptărilor raţionale, conform căreia,politicile monetare preconizate determină oamenii să-şi modifice comportamentul în funcţie de efectele anticipate şi, astfel, ele devin ineficiente.

Indiferent de curentul de gândire, pe termen scurt sau lung, abordată ca instrument principal sau secundar, politica monetară a constituit pârghia prin care autoritatea monetară, prin controlul asupra masei monetare, a influenţat satisfacerea nevoilor economiei, orientând evoluţia acesteia în trei direcţii :

- politica monetară poate preveni ca banii să devină ei înşişi o sursă majoră de perturbare a economiei;

- politica monetară poate furniza un fundal stabil pentru economie;

- politica monetară poate contribui la anihilarea perturbaţiilor majore din sistemul economic rezultate din alte cauze.

Politica monetară are, ca principal strateg şi creator, banca centrală. Având în vedere suprapunerea parţială între politica monetară şi controlul ofertei de monedă, politica monetară poate fi definită ca reunind ansamblul acţiunilor care influenţează nivelul de activitate economică şi preţurile prin intermediul volumului şi costuluimonedei.

Altfel spus, politica monetară – componentă a politicii macroeconomice –poate fi definită ca o acţiune exercitată de autorităţile monetare (banca centrală,trezoreria) asupra masei monetare şi a activelor financiare, în vederea orientării economiei pe termen scurt şi mediu.

Politica monetară constă în ansamblul de reglementări pe care banca centrală le impune celorlalte bănci, în vederea realizării obiectivelor generale ale economiei naţionale.

Instrumentarul folosit de politica monetară pentru a impune reguli de acţiune

şi schimbări în economie cuprinde mecanismul rezervelor minime obligatorii,mecanismul de refinanţare, taxa oficială a scontului şi operaţiunile pe piaţa liberă.

Cu ajutorul acestor instrumente, banca centrală poate controla masa monetară în

circulaţie în propria economie.În perioada contemporană, formularea strategiilor monetare menite să atingăobiectivele de stabilitate monetară întâmpină câteva dificultăţi la nivelul instrumentelor de care politica monetară dispune, şi anume :

a) existenţa şi menţinerea deficitelor bugetare, care generează probleme de

finanţare a acestora, influenţând direct costul creditului;

b) dubla ţintă, divergentă, a politicii monetare: baza monetară sau lichiditatea bancară;

c) efectele dorite la nivelul economiei reale: de cantitate, de cost, de portofoliu, de bogăţie;

d) marea diversitate şi gradul ridicat de particularitate a schemelor de intermediere;

e) modificările generate în politica monetară de trecerea la sistemul cursurilor flotante;

f) redefinirea politicii monetare în condiţiile accentuării globalizării şi extinderii fenomenului integraţionist.

Politica monetară rămâne un instrument eficace şi prin faptul că efectele

măsurilor adoptate în cadrul acesteia apar într-o perioadă mai scurtă decât în cazul

politicii bugetare, fiscale sau de venituri.