Planul Schuman - expresie a funcționalismului sau a federalismului european

Planul Schuman- expresie a funcționalismului sau a federalismului european?

Funcționalismul, federalismul și nefuncționalismul sunt cele trei curente de gândire care aparțin domeniului integrării internaționale și care au căutat să dea diverse răspunsuri la întrebări ca „ce fel de construcție europeană?”, ”în ce scop?”, și ”cu ce metode și mijloace?”. Acestea au venit sub forma perspectivelor teoretice asupra integrării, ce s-au fixat fie pe schimburile intre oameni ca un indicator al atitudinii unora față de ceilalți, fie pe rolul instituțiilor sau au vizat căile prin care instituțiile supranaționale rezultă dintr-o convergență a intereselor diferitelor grupuri din societate.

Din 1950, Declarația Schuman cristalizează numeroase eforturi care converg către crearea unei federații europene. Situându-se la confluența mișcărilor federaliste și funcționaliste, precum și a marilor curente politice, Jean Monnet și Robert Schuman așează primele pietre la temelia edificiului european. Această finalitate federalistă a fost scrisă în Declarația lui Robert Schuman din 9 mai 1950: "Punerea în comun a producțiilor de cărbune și de oțel va asigura imediat stabilirea unor baze comune pentru dezvoltarea economică, prima etapă a federației europene, și va schimba destinul acestor regiuni, multă vreme condamnate la fabricarea armelor de război, ale căror victime au fost constant Prin punerea în comun a producțiilor de bază și prin instituirea unei Înalte Autorități, ale cărei decizii vor angaja Franța, Germania și țările care vor adera la ea, propunerea va pune primele baze complete ale unei federații europene, indispensabilă menținerii păcii"

În Europa se întrezărea o criză caracterizată de o penurie de energie şi de o supraproducţie haotică de oţel. De aici interesul politic de a răspunde acestei necesităţi, în spiritul unei colaborări europene. „Scânteia apare la întâlnirea dintre un vizionar politic pragmatic, Robert Schuman, şi un creator de sinergii, cu o imaginaţie tehnico-funcţională, Jean Monnet. Datorită colaborării lor, intenţia politică va lua forma unei propuneri concrete, care va duce la crearea primei Comunităţi Europene”

Jean Monnet consideră că o problemă centrală poate fi redusă la părțile ei fundamentale. Astfel, în timp de pace, cât și de război, economiile Germaniei și Franței erau tradițional interesate de producția de cărbune și de oțel. Nici una dintre părți nu se simțea în siguranță- nefiind în posesia tuturor resurselor strategice. De aici, o stare nefirească de neîncredere care a generat, alături de alte cauze, situații de criză și război. ”Atât cărbunele, cât și oțelul erau cheia spre puterea economică, deci și spre arsenalul armamentului de război. Această dublă putere le dădea o imensă încărcătură simbolică pe care noi am utilizat-o, asemănătoare celei atribuite astăzi energiei nucleare”.

Propunerea din 9 mai 1950 prezentată presei de Robert Schuman, minuțios pregătită de Jean Monnet (9 versiuni), diferea fundamental de celelalte inițiative europene. Ea prezintă polul cărbunelui și oțelului ca primă etapă a unei construcții europene mai largi, care viza o cumonitate economică generală și în final o Federație europeană enunțănd viziunea funcționalistă a lui Jean Monnet. ”Europa nu se va face dintr-o dată, nici printr-o construcție de ansamblu; ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt”. Anunțul creării unei Înalte Autorități Supranaționale compusă din personalități independente, revoluționează realmente dreptul internațional

Documentul redactat în aprilie 1950 nu este dat imediat publicității pentru că Jean Monnet dorea crearea unui ”șoc psihologic” pentru a putea convinge și evita opunerea din partea grupurilor de presiune interguvernamentale.

Reacțiile la planul Schuman au fost diferite, în funcție de tendințele politice și sindicale. Liberalii se temeau de un dirijism exagerat de tehnocrați și Înalta Autoritate. Socialiștii se temeau de un cartel. Sindicatele aveau în vedere rolul lor și riscurile unui șomaj sporit în condițiile raționalizării producției. În Franța opinia publică a fost în general favorabilă. Cele mai reținute au fost mediile siderurgiste, foarte bine organizate, care se temeau de concurența germană. Cu toate acestea, au existat însă și medii franceze favorabile planului, mai ales utilizatorii și transformatorii de oțel care susțineau că se vor aproviziona mai ușor și mai ieftin și la prețuri mai competitive