Piețe financiare

I. Evoluţia sistemului financiar din România în perspectiva integrarii în UE

Începutul secolului XXI marchează punctul de cotitură pentru sistemul bancar din România, acest punct de fapt era sfârşitul unui deceniu de reforme şi de crize multiple care au caracterizat formarea sistemului bancar din România postdecembristă. De altfel de-a lungul ultimilor două decenii, economiile din Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est, în ansamblul lor, au făcut progrese substanţiale în transformarea sectoarelor lor bancare de la un sistem specific sistemului socialist la un sistem specific economiilor de piaţă. Aceste progrese au fost şi sunt măsurate de către BERD prin intermediul unui Indicator al reformei sistemului bancar.

Pentru România cu o notă de 3.3 din 4, la nivelul anului 2008 se considera că mai erau necesare ajustări. În aceste momente, deciziile privind reformarea sistemul bancar din România vor avea ca punct de reper dorinţa de integrare în Uniunea Europeană şi se vor concretiza în schimbarea radicală a sistemului legislativ specific sistemului financiar-bancar, prin preluarea legislaţiei europene specifice în domeniu, vom asista la o dezvoltare fără precedent a reţelei de unităţi bancare teritoriale şi de asemenea vom asista la o creştere importantă a acţionariatului şi managementului european în cadrul sistemului finaciarbancar din România. Cu o populaţie de peste 500 milioane şi un PIB de peste 11000 miliarde de euro, Uniunea Europeana (UE) este unul din actorii principali de pe scena mondială. Ea reprezintă peste o cincime din volumul comerţului mondial. Este pe locul întâi în lume la exportul de bunuri şi servicii şi o sursă majoră de investiţii străine directe, precum şi principala piaţă de export pentru un număr de peste 130 de ţări din întreaga lume. UE are cea mai mare piaţă integrată din economia mondială şi a doua monedă de rezervă valutară din lume. În evaluarea stadiului integrării sistemelor bancare au existat mai multe abordări (Gropp şi Kashyap, 2009), printre care menţionăm: 9 - abordarea fuziunilor bancare transfrontaliere (Kohler, 2007; Kohler, 2009) – definite de fapt prin absenţa unor asemenea oferte în comparaţie cu numărul de fuziuni interne; - o alta abordare are în vedere analiza integrării pornind de la analiza convergenţei ratelor de dobândă.

Unii autori (Adam et all., 2002) au analizat acest aspect din punct de vedere al creditelor corporatiste si creditelor ipotecare, analizând convergenţa ratelor de dobândă pe o perioadă de cinci ani. Alţi autori (Affinito şi Farabullini, 2009) demonstrează că în zona euro „ preţul” are o dispersie mai mare decât în Italia ajungând la concluzia că „preţurile zonei euro par diferite, deoarece produsele bancare naţionale par diferite sau pentru că ele sunt diferenţiate în funcţie de factorii naţionali”. Însă unii autori consideră că dispersia ratelor de dobândă poate fi complet independentă de integrarea bancară (Gropp et all., 2009); - cele mai noi abordări de analiză a integrării sunt cele referitoare la convergenţa profitabilităţii băncilor (Gropp şi Kashyap 2009).

De altfel la nivel mondial, unii autori consideră profitabilitatea şi capitalizarea băncilor ca un factor nu doar de integrare ci şi instrumente care asigură o situaţie stabilă şi sigură (Blejer, 1998). Elementul comun al acestor abordări este conceptul de convergenţă. Se pot reţine două abordări: - convergenţa reprezintă un proces dinamic la baza căruia se află aplicarea unor politici socio-economice menite să diminueze disparităţile dintre regiuni şi ţări într-un spaţiu dat. Ea se realizează în principal prin aplicarea unor politici structurale în scopul obţinerii unor parametrii de creştere economică accentuată în regiunile periferice (denumite aşa nu ca şi localizare geografică ci prin prisma dotării cu factori şi a performanţelor economice în utilizarea acestora) care au parcurs o perioadă de declin economic sau nu au reuşit să atingă performanţele economice ale zonei din care fac parte; - abordarea convergenţei prin legarea de creşterea similitudinilor şi performanţelor economice ale economiilor regionale şi naţionale în cadrul unui spaţiu dat. 10 Şi în cadrul sistemului bancar european am asistat la o serie de schimbări de reglementare, fuziuni şi progrese tehnologice, condiţii cumulate care au reformat întreaga piaţă bancară europeană şi ca urmare pieţele bancare europene diferă în mod substanţial faţă de trecut (Barros et all., 2005). Această direcţie a avut în vedere creşterea eficienţei, existenţa şi beneficiile unei singure pieţe bancare europene care să încurajeze concurenţa transfrontalieră şi creşterea financiară integrată. Din această perspectivă s-a analizat şi caracteristicile actuale a pieţei bancare europene. Criza actuală a dus la numeroase interpretări în ceea ce priveşte modelele de organizare şi reglementare a sistemului financiar-bancar în fiecare ţară, regiune şi la nivel mondial, unii specialişti (Roubini et all., 2010; de Larosière et all., 2009) recomandând abordarea unor probleme precum reglementarea pe alese sau paradoxul posibilităţilor de alegere; orice noi reglementări trebuie să fie aplicate de la un capăt la altul al sistemului, tuturor instituţiilor nu doar celor care ar ridica un risc seismic, firmelor financiare semnificative sistemic; diminuarea principiului de autoreglementare. Este evidentă perioada ultimilor 4 ani, care pot fi definiţi de incertitudine. Ca atare se pot ridica doua probleme majore legate de contaminarea ca urmare a riscurilor sistemice transfrontaliere dar in paralel cu stabilitatea sistemelor bancare naţionale. Criza actuală a adus în discuţie reconsiderarea reglementărilor şi a modelului de supraveghere în domeniul financiar având la bază două direcţii principale, influenţate în mod direct de formula de calcul al raportului de adecvare a capitalului: o direcţie de capitalizare a instituţiilor bancare; o direcţie a fiecarei instituţii bancare de reconsiderare a abordării strategice a segmentelor de clientelă şi o regândire a produselor şi serviciilor specifice, pentru a găsi raportul optim între respectarea reglementărilor specifice şi propia eficienţă.

Structura reglementării sistemelor bancare şi în mod special a managementului riscului sa conturat de abia în secolul XX. Rolul important în acest domeniu îi revine Comitetului de Supraveghere Bancară de la Basel. Conform acestuia, scopul reglementărilor bancare este de a corela valoarea capitalului bancar cu valoarea riscurilor asumate de bănci. Principiile Comitetului de la Basel au fost preluate şi de către Autoritatea Bancară.