Piața serviciilor

Importanta tot mai mare a comertului international cu servicii din ultimul deceniu si jumatate a adus in centrul atentiei problema reglementarii acestui flux international deosebit de dinamic.

Se bucura de o recunoastere generala trecerea la actiuni concrete de liberalizare a acestor schimburi. Daca pietele serviciilor ar fi mai deschise, situatia ar stimula competitivitatea si inovatia, ar imbunatati calitatea si varietatea serviciilor asigurate consumatorilor.

In practica, totusi, informatiile reduse privitoare la industria serviciilor duc la incertitudinea in legatura cu consecintele liberalizarii si multe tari au rezerva asupra oportunitatii si dezirabilitatii intreprinderii unor actiuni multilaterale in acest domeniu.

Serviciile care fac obiectul comertului international sunt disparate, unele din ele sunt strans legate de comertul international cu marfuri, in timp ce altele sunt de sine statatoare (comunicatiile, informatiile si prelucarea datelor). O asemenea stare de lucruri poate complica procesul negocierilor.

Trecand la negocieri, tarile vor trebui sa cada de acord nu numai cu privire la sectoarele ce trebuie incluse, dar in special daca companiilor straine li se acorda dreptul, fara restrictii, de a stabili in industriile autohtone de servicii.

In cadrul O.C.D.E. studiile sunt destul de avansate in domeniul turismului, asigurarilor si transportului maritim si sunt prevazute noi obligatii de liberalizare in fiecare din aceste domenii. Ramane totusi de vazut daca aceste initiative vor duce la adoptarea unor politici comerciale mai deschise.Majoritatea eforturilor depuse pana in prezent au avut ca scop sa identifice si sa clasifice obstacolele existente in calea comertului cu servicii desi importanta si motivatia loe difera de la sector la sector Obstacolele pot fi bariere tarifare sau netarifare - cum sunt regulile de licenta, legile de consultanta, taxe sau practici administrative- care au fost introduse de guverne sau de asociatii partculare. Ele pot lua forma unei reglementari sau restrictii de descurajare a activitatii externe intr-un anumit sector. Ele pot fi introduse cu scopul special de a pune restrictii activitatii straine, sau efectul lor restrictiv sa fie o consecinta incidentala a unor reglementari introduse in alte scopuri. In plus, multe tari capitaliste au monopol de stat in anumite sectoare cheie, cum ar fi transporturile si telecomunicatiile, din care intreprinderile straine pot fi automat excluse, sau pot fi handicapate in domenii in care le-ar fi permis sa concureze.

Importanta masurilor care impun restrictii activitatii straine in mod incidental nu trebuie sa fie subestimata, pentru ca sectoarele de servicii sunt in mod frecvent subiectul unor reglementari extinse din motive de politica de stat. De exemplu, anumite servicii bancare si calatorii externe in scop turistic pot fi supuse restrictiilor din motive de balanta de plati, activitatile bancare si de asigurari din motive de prudenta, constructiile si engineering-ul din motive de securitate si sanatate publica, legile de imigrare si securitate nationala pot fi invocate pentru reglementarea unei varietati de servicii. Desi efectul restrictiv al unor astfel de reglementari poate fi neintentionat, s-a dovedit a fi si mai complicat ca astfel de bariere sa fie eleminate prin intermediul negocierilor, fata de altele introduse din motive evident protectioniste. O sarcina delicata va fi sa se determine in ce masura reglementarile discriminatorii sunt necesare intereselor publice si in ce masura ele sunt pur si simplu protectioniste.

Interventia statului si tendinte de liberalizare in sectorul serviciilor. Forme de interventie

In aceasta privinta trebuie mentionat ca o buna perioada de timp, pana in anii 1970, chiar in tarile dezvoltate cu economie de piata, sectorul serviciilor a fost unul din domeniile cel mai mult atinse de interventia stalului.

Henry Lepage grupeaza modalitatile de interventie a statului in sectorul serviciilor in trei categorii:

- trecerea unor intreprinderi in proprietatea si sub controlul statului (tehnica nationalizarii);

- lasarea in proprietatea colectivitatii a investitiilor, dar incredintarea gestiunii lor unor

intreprinderi private contractante, carora li se impune respectarea unor tarife maxime (tehnica,

mai ales franceza, a concesionarii);

- sistemul american de reglementare care consta in a impune intreprinderilor sa nu depaseasca anumite limite maxime de rentabilitate, sistem care difera de cel european de concesiune prin aceea ca intreprinderea privata are asigurata proprietatea tuturor investitiilor, in ciuda titlului de serviciu public pe care trebuie sa-l respecte.

Referitor la dimensiunile sectorului public sau semipublic este cunoscut ca acestea difera

semnificativ in America fata de Europa, de la o tara la alta, inregistrand de asemenea o miscare pendulatorie de la o perioada la alta. In mod particular, sectorul serviciilor se evidentia printr-o prezenta semnificativa a intreprinderilor publice.

Sectorul transporturilor urbane, dar si cele feroviare, aeriene, chiar maritime pareau sa apartina de drept domeniului rezervat puterii publice: tot astfel sectorul energetic, controlat cel putin partial la nivelul extractiei si prospectiei si aproape integral in stadiul transformarii si distributiei.

Domeniului public sau cvasi-public i se mai adaugau posta si telecomunicatiile; informatia

radiotelevizata a fost in general inclusa, in Europa, in campul interventiei directe a puterii publice. Tot asa o parte semnificativa a cercetarii. Bancile centrale au fost printre primele institutii supuse aproprierii publice.

Prin urmare, controlul statului s-a intins adesea asupra celor mai numeroase si mai influente institutii de credit. Analizele comparative, cum sunt cele realizate de Mattei Dogan si Dominique Pelassy, arata ca interventia statului in economie este legata de fenomenele de criza.

O analiza empirica realizata in SUA a dezvaluit ca intre 1916 si 1976 din 2.450.000 de posturi permanente create in jurul executivului american, 1.950.000, adica 4/5 au fost instituite in timp de razboi.

In Europa, pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, cheltuielile publice au depasit rareori 10% din venitul national. Statul avea un principal rolul de prestator de servicii colective ca securitatea, justitia, apararea. Ulterior a crescut rolul statului in indeplinirea anumitor functii recunoscute de interes