Particularitățile sistemelor fiscale de tip federal

Introducere

Ca concept federaţia – reprezintă o formă de inire o cîtorva state, în care statele unite, păstrîndu-şi o anumită independeţă juridică, formează o nouă formaţiune statală. Forma federaţiei presupune unice: cetăţenia, armata, organele statale. La rîndul său confederaţia – reprezintă uniunea unor state aparte, care-şi păstrează existenţa independentă (suverană), dar unite prin unul sau cîteva organe de conducere. În practica mondială, ca exemple de state de tip federal sunt considerate SUA, Rusia, şi Canada, iar de tip confederal – Elveţia. Diferenţa dintre aceste forme de uniuni evident se caracterizează de în filele istorice ale SUA, în timpul războiului dintre Sud şi Nord, o parte (nordul) lupta pentru federaţie, iar alta – pentru confederaţie.

Sistema fiscală într-un stat de tip federal trebuie să fie structurată reieşind din principiile menţionate şi de aceea esenţial se deosebeşte de sistema fiscală a unui stat de tip unitar. Ultimul concentrîndu-şi voinţa politică într-un centru unic, iar entităţile locale, ce se autogestionează, nu au statut de stat suveran. Într-un stat federal există cel puţin două nivele cu statut statal suveran – central şi regional.

Capitolul I

CONŢINUTUL ŞI PRINCIPIILE GENERALE ALE FEDERALISMULUI FISCAL

Federalismul modern de regulă se califică ca federalism concurenţial. La baza lui stă principiul subsidiarităţii, care înseamnă că sarcinile concrete ale entităţilor administrative relativ mici, trebuie să se rezolve la nilelul cel mai mic posibil de putere. Anume, o astfel, de abordare poate asigura nivelul înalt de independenţă, şi deci adevărata gestiune democratică. La rîndul său, fiecare pas în direcţia centalizării duce spre limitarea drepturilor civile a populaţiei, cînd se intensifică „anonimicitatea” puterei.

Noţiunea de „subsidiaritar” se regăseşte într-un şir de principii, primul dintre care este principiul provenienţei. El se referă la comerţul liber de bunuri şi servicii şi subînţelege, că autorităţile locale nu trebuie să efectuieze controlul şi licenţierea mărfurilor destinate vînzării, dacă furnizorii mărfurilor date au obţinut licenţa într-o altă regiune a statului. Astfel, autorităţile locale, au posibilitatea lărgirii bazei fiscale din contul atragerii întreprinzătorilor „străini” şi motivul de a concura în domeniul managementului regulilor, care ar satisface cel mai bine necesităţile cetăţenilor. Următorul principiu este principiul esclusivităţii, adică tragerea la răspundere, pentru activităţile colective la nivelul dat al puterii trebue să fie exclusivă, clară şi bine determinată. Al treilea principiu necesar garantări unei funcţionări efective a federalismului concurenţial este principiul echivalenţei fiscale. Acesta din urmă subînţelege, că fiecare unitate administrativ-teritorială trebuie să-şi finanţeze funcţiile sale din contul impozitelor şi taxelor primite sau transmise, precum şi împrumuturilor pentru care duce răspundere. Astfel, cheltuielile bugetare se „ordonează” datorită necesităţii colectării impozitelor sau luării împrumuturilor. Descentralizarea fiscală în combinare cu echivalenţa fiscală (serviciile statului trebuiesc achitate) stimulează organele autorităţilor locale spre lărgirea şi dezvoltarea materiei impozabile. Acest principiu mai presupune, că toate nivelurile autoritare au drepturi impunătoare în domeniul formării sistemelor fiscale proprii.

Principiile menţionate, care împreună definesc federalismul concurenţial, au tendinţa de a se fortifica unul pe altul. Iar în cazul încălcării măcar a unuia dintre ele, suferă concurenţa dintre teritorii. De exemplu, dreptul centrului de a institui toate cotele impozitelor loveşte puternic independenţa şi responsabilitatea autorităţilor locale. Astfel, federalismul concurenţial adevărat poate fi înţeles doar ca un tot întreg interdependent.

Capitolul II

SISTEMUL FISCAL AL SUA

Conţinutul şi structura specifică a sistemului fiscal din SUA este determinat de mărimea utilizării tuturor tipurilor impunerii directe. În sistemul fiscal al SUA paralel sunt folosite impozitele de bază pe toate nivelurile împuternicirilor statale. Astfel, populaţia achită 3 impozite pe venit, 3 impozite pe profitul corporaţiei, 2 pe proprietate etc.