Monopolul

Rezumatul Capitolului „Monopolul”, Principiile Economiei, R. G. Lipsey

Monopolurile apar atunci când pe piaţa unui produs există un singur producător, acesta având aprope deplină libertate în alegerea preţului (P) la care îşi va vinde produsul. Costul de producţie al monopolurilor pe termen scurt este supus legii radamentelor descrescătoare ceea ce îi determină forma de parabolă. Cantitatea vândută de monopol este în dependenţă indirectă de P stabilit de el, din cauza pantei negative a cererii pieţei (C), atribuite în totalitate monopolui. De panta C în monopol e dată şi o deosebire esenţială faţă de situaţia concurenţei perfecte, în care cererea e perfect elastică.

Monopolurile care percep acelaşi preţ pentru toate unităţile de produs vândute au venituri medii (Vmed) din vânzări egale cu P. Spre deosebire de concurenţa perfectă, monopolul trebuie să scadă P pentru fiecare unitate marginală vândută, astfel venitul marginal (Vmg) este întotdeauna mai mic decât Vmed şi P. Venitul total din vânzări va creşte atâta timp cât Vmg e pozitiv, ce corespunde segmentului elastic al cererii, şi scade atunci când Vmg va deveni negativ, iar curba cererii va fi inelastică.

Echilibrul pe termen scurt al monopolului şi maximizarea profitului sunt atinse atunci când Vmg sunt egale cu Cmg (costul marginal), ambele fiind mai mici decât P, întrucât Vmg este inferior acestuia. Valoarea profitului depinde de costul total mediu şi poate deveni negativ în funcţie de acesta, chiar dacă sunt egalate valorile marginale.

O altă deosebire dintre monopol şi concurenţa perfectă este că cantitatea oferită (Qo) de acesta nu este determinată numai de Cmg de producţie, ca în cazul celuilalt tip, dar şi de cererea de pe piaţă. Lipsa unei relaţii directe dintre P şi Qo împiedică elaborarea curbei ofertei monopolului. Un caz particular îl constituie monopolurile care produc mai multe tipuri de bunuri. Pentru acestea se mai impune o condiţie de optim – egalarea Cmg între toate tipurile de produse.

„Pierderea balastului” este un termen ce denotă diferenţa dintre surplusul pierdut de consumator, dat de stabilirea Qo inferioare nivelului de echilibru al pieţei, şi câştigul producătorului, mai mic în valoare. Practicarea de preţuri diferite pentru unităţi diferite din acelaşi produs este o metodă utilizată de monopoluri pentru fructificarea surplusului consumatorului. Diferenţe de preţ ce nu corespund unor diferenţe de cost se numesc discriminări de preţ. Acestea pot fi atribuite diferitor unităţi din acelaşi podus, oferindu-se mai ieftin fiecare bun succesiv achiziţionat; între cumpărătorii de pe o piaţă, care sunt dispuşi să plătească preţuri diferite; sau între pieţe, oferindu-se pe pieţe diferite la preţuri diferite. Discriminarea poate exista numai când poate fi monitorizată cantitatea vândută fiecărui cumpărător sau când nu este posibilă revânzarea. În consecinţă, firma va avea profituri mai mari şi Qo va fi sporit faţă de situaţia practicării unui cost unic. Consumatorii nu au numai de suferit în această situaţie, dimpotrivă surplusul lor creşte în urma lărgirii producţiei.

Ca să-şi menţină profitul pe termen lung, monopolurile trebuie să-şi păstreze poziţia pe piaţă, lucru posibil datorită barierelor de intrare. Acesta pot fi determinate de tehnologie sau create prin politici. În prima categorie se includ barierele monopolului natural - o firmă ce deţine avantaj absolut în costurile de producţie, celelalte firme neputând să-şi acopere cheltuielile de producţie. O barieră tehnologică este şi costul de lansare prea mare, specific unor industrii. A doua categorie constă din barierele înfiinţate în mod legal, conform anumitor obiective politice sau economice.

Monopolul poate apărea dintr-o aliere a mai multor fime într-un cartel. Acestea stabilesc un Qo inferior celui de piaţă şi un P mai ridicat pentru creşterea profiturior. Dezavantajul cartelurilor este că membrii acestora sunt tentaţi să câştige depăşind cantitatea prestabilită, ce duce la micşorarea câştigului comun. Alt dezavantaj al formării cartelelui este necesitatea creării barierelor de intrare, pentru protejarea acestei asociaţii.

Studiu de caz: Monopolul Petrolier Mondial

Deşi pe piaţa petolieră mondială nu există numai un singur producător , acestă piaţă este puternic monopolizată şi ţinută sub un control riguros prin metode deschise publicului larg, dar de cele mai multe ori discrete şi poate chiar ilegale. Cauza principală a acestui fapt este importanţa strategică a sectorului.

Încă de la inceputul secolului trecut conducerile marilor puteri au recunoscut necesitatea folosirii carburantilor lichizi si, in mod implicit, importanta strategica a surselor de energie petroliera. In consecinta, s-au facut eforturi deosebite pentru stăpânirea zăcămintelor de petrol existente, precum si pentru descoperirea de noi rezerve in toata lumea. După primul război mondial previziunile s-au confirmat şi lupta pentru deţinera acestui sector s-a înteţit.

Începuturile monopolizării:

Deţinătorii de terenuri petrolifere, licente de exploatare de mare amploare, precum si instalaţii de rafinare si prelucrare a produselor petroliere in diversele ţări ale lumii, realizând factorul de putere economica determinant al proprietăţilor lor, au incercat să-şi consolideze aceasta baza strategico-finan-ciară cu tendinte clare spre un monopol mondial.

Astfel, in septembrie 1928, într-un castel retras din Scoţia, Sir Henri Deterding, directorul general şi de fapt actionarul principal al companiei Royal Dutch Shell, a invitat şefii celorlalte şase mari corporatii petroliere, cum ar fi: Standard Oil of New Jersey, a lui John D. Rockefeller (azi Exxon), Standard Oil of New York (Mobil Oil, fuzionat acum cu Exxon), Standard Oil of California (Chevron), Anglo Iranian Oil Co. (British Petroleum-Amoco), in plus Gulf Oil si Texaco.