Moneda Unică Euro

INTRODUCERE

În cazul în care, la 1 ianuarie 1999, noua moneda unică a Uniunii Europene, a fost citată pentru prima dată pe pieţele internaţionale de schimb sub abrevierea sa internaţională, ECU, au apărut o serie de întrebări, cum ar fi: cum a venit iniţial ideea unei monede europene unice; ce opţiuni au fost înaintate ?

Acest lucru va permite cititorului care este interesat în a răspunde la întrebarea : de ce avem nevoie de o uniune monetară şi cum ne-am gândit la euro.

Pentru aceasta trebuie să privim în spatele scenei, în urma cu 30 de ani, timp în care s-a concretizat procesul de creare a unei monede comune pentru Uniunea Europeană şi de a analiza aceasta din diferite unghiuri: profesional, academic, istoric, politic, public.

La începutul anului 1970 în decurs de mai puţin de două luni, Comisia Europeană a pregătit primul plan "Planul de etape" de creare a unei uniuni economice şi monetare, în conformitate cu decizia luată de la reuniunea la nivel înalt a şefilor de stat şi de guvern în Den Haag, pe 1 şi 2 decembrie 1969 pentru a face uniunea economică şi monetară să funcţioneze ca scop al integrării europene.

CAPITOLUL I

ISTORIE

I.1. Adoptarea monedei Euro

Uniunea Europeanã (UE) este o înţelegere între naţiunile europene participante în vederea împartăşirii unei monede unice, euro, şi o politică economică unică cu un set de condiţii de responsabilitate fiscală.

Actualmente, sunt 27 de state membre cu nivele de integrare variate în UE.

Şaisprezece state membre au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Cipru, Malta, Slovacia, Slovenia şi Spania. Alte trei state membre Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, nu au nici un plan imediat în privinţa adoptării monedei euro.

Alte unsprezece state membre : Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, Cehia, Ungaria, România şi Bulgaria, sunt în stagii diferite ale adoptării monedei euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în următorii zece ani.

La izbucnirea celui de-al doilea rãzboi mondial, majoritatea monedelor din ţările industrializate erau strâns apropiate de dolar sub ceea ce s-a numit „standardul de aur” în sistemul de la Bretton Woods.

Supremaţia de facto a dolarului şi devalorizările câtorva monede europene au condus politicienii europeni la căutarea unei soluţii de redresare a acestui imbalans printr-o integrare economică între naţiunile europene.

Planuri pentru o monedă unică europeană au început să fie conturate încă din 1969 cu Raportul Barre, elaborat de cele şase state membre de atunci ale Comunităţii Economice Europene (CEE).

Aceasta a fost urmată mai târziu în acel an de o întâlnire a şefilor de stat şi de guvern la Haga, pentru a planifica crearea unei uniuni economice şi monetare.

Procesul a fost întârziat de colapsul Sistemului de la Bretton Woods din 1971 după decizia unilateralã a preşedintelui Nixon de a face dolarul necovertibil în aur şi dupã criza petrolului din 1972.

Între timp, CEE a crescut încluzând nouă state, multe dintre ele ezitând să renunţe la propriile monede naţionale.

Actualmente, ţările europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltării UEM.

Faza I

În 1979 Sistemul Monetar European (SME) a fost stabilit pentru a crea o legătură între monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor.

S-a creat Mecanismul European a Ratei de Schimb (MRS) în acord cu care ratele de schimb a monedei fiecărui stat membru trebuiau să fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-2.25%) pe oricare latură a valorii de referinţă.