Marea depresiune din anii 1929-1933 - cine sunt vinovații

Marea criza economica sau Marea depresiune a fost o perioada caracterizata printr-o scadere dramatica a activitatii economice mondiale.

Milton Friedman sustinea in “Liber sa alegi: Un punct de vedere personal” faptul ca “depresiunea a fost pentru Statele Unite o catastrofa de dimensiuni fara precedent. Venitul national in dolari s-a redus la jumatate inainte ca economia sa atinga pragul de jos in 1933. Productia totala a scazut cu o treime si somajul a atins nivelul fara precedent de 25 la suta din forta de munca. Depresiunea a reprezentat o catastrofa si pentru restul lumii. Pe masura ce se intindea si asupra altor tari, aducea pretutindeni scaderea productiei, somaj in crestere, foamete si mizerie. In Germania depresiunea a facilitat ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler, pregatind drumul celui de-al doilea razboi mondial.”

Care au fost evenimentele care au provocat colapsul economic?

Prabusirea bursei din New York, in ziua de 24 octombrie 1929, cunoscuta si sub numele de Joia Negra, este considerata ca zi de inceput a crizei, insa nu acest eveniment este considerat a fi cel mai important.

Anul 1913 coincide cu promulgarea legii Rezervelor Federale (FED), care a adus actiuni esentiale in domeniul politicii monetare si bancare. Sistemul devine operativ la sfarsitul anului 1914, la cateva luni dupa declansarea razboilui mondial. „Razboiul aduce cu sine un nivel fara precent in istoria americana al controlului guvernamental asupra economiei, iar existenta FED–ului faciliteaza si amplifica acest control si il combina cu o expansiune extraordinara de titluri fictive” [1]

Rolul legii Rezervelor Federale, asa cum il defineste Friedman, este acela de a “permite bancilor puternice sa converteasca rapid valorile in numerar nu pe socoteala altor banci ci prin disponiblitatea unor sume suplimentare in numerar – o masina de tiparit de urgenta”.

[1] - SPIRIDON, Marius – Ciclul în teoria economică modernă

Murry N. Rothbard explica in „Manifestul liberal” cum functioneaza Sistemul Rezervelor Federale si sistemul bancar cu rezerve fractionare: „in loc de a forta tiparirea de bani, se retin dolarii, marcile sau francii de hartie ca baza monetara („legal tender”), apoi se construieste deasupra acestora o piramida inversata, alcatuita din misterioasa si invizibila, dar nu mai putin potenta „moneda scripturala” („checkbook money”), adica din depozite bancare rambursabile la cerere. Rezultatul este un motor inflationist controlat de guvern, pe care nimeni in afara de bancheri, economisti si gestionarii bancilor centrale nu-l inteleg – ceea ce se urmareste, de fapt, in mod deliberat”.

Intrucat imensa expansiune din timpul razboiului nu mai putea continua, FED a decis sa treaca la lichidarea unei parti din titlurile fictive (deflatie), pentru a stopa atat boom-ul artificial cat si pentru a nu expune sistemul financiar unor crize grave.

Dupa razboi, Sistemul mareste rapid volumul monetar (ca urmare a reducerii ratei rezervelor obligatorii si a ratei dobanzii platite de bancile comerciale pentru a se imprumuta de la banca centrala), alimentand astfel inflatia.

Marele Boom (1921-1928) constituit prin mentinerea ratei scontului sub rata dobanzii pe piata bancara, a oferit bancilor posibilitatea de a creste oferta de credit fictiv. Astfel calculele de profitabilitate ale intreprinzatorilor pot fi falsificate, determinandu-i sa dezvolte proiecte care nu pot fi finalizate cu resursele existente in societate, confundand practic, creditul artificial cu resursele reale.

Teoria ricardiana explica modul in care bancile cu rezerve fractionare, dirijate si controlate de guvern si de banca centrala a acestuia, expandeaza creditele. Astfel „pe masura ce boom-ul continua, alimentat de piramida de bancnote si depozite sprijinita pe aur, preturile interne cresc si ele. Dar aceasta inseamna ca preturile interne vor fi din ce in ce mai mari fata de preturile bunurilor importate, astfel incat importurile vor creste, iar exporturile catre tarile straine vor scadea. Va aparea si se va amplifica un deficit in balanta de plati, care va trebui platit cu aur, ce se va scurge din tara inflationista catre tarile cu moneda forte. Pe masura ce aurul se scurge in afara tarii, piramida bancara si monetara, aflata in plina expansiune, va deveni din ce in ce mai greu de sustinut, iar bancile se vor gasi ele insele intr-un pericol mereu crescand de a da faliment. In cele din

urma, guvernul si bancile vor trebui sa-si opreasca expansiunile si, pentru a se salva,

bancile vor fi nevoite sa-si restranga imprumuturile bancare si moneda scripturala.” [2]

Cu alte cuvinte, teoria ricardiana indica faptul ca raul cel mai mare este boom-ul inflationist initial, cauzat de interventia guvernului in sistemul bancar si monetar si nu recesiunea insasi. Murray N. Rothbard, defineste depresiunea ca fiind: “reactia neplacuta, dar necesara la distorsiunile si excesele boom-ului anterior” sau “o perioada de insanatosire necesara, in care economia de piata lichideaza si nimiceste investitiile nesanatoase, neeconomiile din perioada de boom si restabileste acele raporturi dintre consum si investitii care sunt cu adevarat dorite de consumatori.”