Managementul Riscurilor în Sistemele de Plăți

Sistemul de plăţi este o parte esenţială a infrastructurii financiare a economiei de piaţă, în care organizarea şi activitatea sectorului bancar sunt determinate de necesităţile pieţelor în contextul preocupărilor organismelor oficiale vizând asigurarea stabilităţii şi siguranţa acesteia. Deoarece este alcătuit dintr-un set de reglementări, instituţii şi mecanisme de transfer al banilor, sistemul de plăţi este o parte integrată a sistemului monetar. Sistemul de plăţi asiguă o activitate sigură şi eficientă şi se constituie atât pentru participanţii de pe piaţă cât şi pentru instituţiile publice, băncile centrale. În ultimele două decenii, pe plan mondial sistemele de plăţi au fost afectate de schimbările majore petrecute în industria serviciilor financiare.

În literatura de specialitate incidentele de păţi sunt considerate acele acte sau fapte ale participanţilor la relaţiile de plăţi de natură frauduloasă ori litigioasă care conduc la riscul neplăţii sau afectează finalitatea decontării.

Schimbările tehnologice rapide, dereglementarea şi tendinţa către o mai mare volatilitate a preţurilor activelor au contribuit la o adevărată explozie în activitatea financiară şi în volumul şi valoarea fluxurilor de plăţi pe plan naţional şi mondial. Principalele instituţii implicate în furnizarea de servicii de plăţi au devenit din ce în ce mai conştiente că această activitate nu constituie numai o sursă profit potenţial ci şi o sursă majoră de riscuri atât pentru activitatea bancară cât şi pentru ansamblul economiei reale. Pe lângă principalii furnizori de servicii de plăţi, băncile, ceilalţi participanţi la derularea acestor activităţi, iniţiatorii şi beneficiarii operaţiunilor sistemelor de plăţi, precum şi intermediarii non-bancari sau cei care asigură raportul logistic al acestor sisteme, manifestă o preocupare continuă pentru creşterea eficienţei acestora, în condiţiile supravegherii riscurilor specifice şi ale necesităţii eliminării cauzelor care determină aceste riscuri.

Sistemul de plăţi poate fi definit ca un set de aranjamente privind descărcarea obligaţiilor asumate de agenţii economici ori de câte ori aceştia achiziţionează resursele reale sau financiare. În economiile în care nu se bazează pe schimburi în natura, astfel de obligaţii sunt descărcate prin transferul titlului de proprietate a unei categorii de active, care sunt cunoscute sub denumirea de bani prin însăşi natura şi larga lor acceptabilitate. Din punct de vedere istoric, aceste active au luat forma unei mărfi sau a unor diverse mijloace de consemnare a obligaţiilor emise de instituţii guvernamentale, instituţii financiare sau persoane private care erau compensabile în mărfuri.

În sistemele financiare aceste active sunt alcătuite dintr-un set foarte restrâns de creanţe asupra guvernului, asupra Băncii Centrale sau asupra altor instituţii financiare. Aceste active sunt cunoscute sub denumirea generică de mijloace de decontare. Mijloacele de decontare reprezintă moneda fiduciară, ceea ce înseamnă că ele sunt mai convertibile în aur sau în alte mărfuri, fiind utilizate ca un mijloc de schimb, deoarece beneficiază de încrederea publicului.

Studiul sistemelor de plăţi este în fond studiul mecanismelor prin care diferite forme de bani sunt transferate de agenţii economici când aceştia îşi decontează propriile obligaţii de plată sau când acţionează ca intermediari pentru terţe părţi în furnizarea de servicii de plăţi. Elementele constitutive ale unui sistem de plăţi cuprind instituţiile care furnizează servicii de plăţi, diversele forme de creanţe transferate, metodele şi mijloacele de transfer al acestor creanţe, inclusiv conţinutul mesajelor de instrucţiuni şi canalele de comunicaţie, precum şi relaţiile contractuale dintre părţile implicate.

Date fiind diferenţele istorice dintre structurile bancare şi prevederile legale, sistemele de plăţi diferă considerabil de la o ţară la alta. Din categoria principalilor participanţi fac parte persoanele fizice, agenţii economici şi alte instituţii non-bancare, băncile, casele de compensaţie şi Banca centrală. Fondurile transferate sunt atât pasive ale Băncii centrale deţinute fie de persoanele non-bancare, fie de sistemul bancar, cât şi pasivele băncilor faţă de publicul non-bancar sau faţă de alte bănci.

Mijlocul tradiţional şi cel mai direct de transfer al fondurilor băneşti între non-bănci îl contituie utilizarea numerarului. În descărcarea de obligaţiade plată prin utilizarea numerarului, decontarea este individuală şi imediată.

Pentru plăţile cu o valoare mică ce se efectuează chiar în locul în care tranzacţia este încheiată, numerarul rămâne cel mai convenabil instrument de efectuare a acestor operaţiuni. Atunci când transferul de proprietate se realizează sub alte forme decât cea a numerarului, decontarea are loc prin conturile instituţiilor bancare. Astfel, agenţii economici dau instrucţiuni unor intermediari, de regulă bănci, să transfere fonduri de la un deţinător de cont (plătitor) la un alt deţinător de cont (beneficiar). De regulă există o diferenţă de timp între emiterea instrucţiunii şi completarea transferului. Ori de câte ori părţile nu menţin depozite la aceeaşi instituţie, executarea unei instrucţiuni de plată necesită ca banca plătitorului să facă transfer de fonduri către banca beneficiarului, în scopul ca aceasta din urmă să poată acoperi noua obligaţie de plată pe care o înregistrează faţă de clientul său, beneficiarul. Acest tip de transfer se nmeşte transfer interbancar.