Managementul Achizițiilor Publice

CAP. I. FUNCTIA PUBLICA. NOTIUNE SI EVOLUTII NORMATIVE

I.1. NOTIUNEA DE FUNCTIE PUBLICA IN DREPTUL ADMINISTRATIV ROMAN SI IN DREPTUL COMPARAT

Ca orice studiu, analiză sau cercetare ştiinţifică este necesară o abordare a studiului într-un context dat, o ancorare a acestuia într-un sistem bine definit, astfel încât pe lângă legităţile perceperii pe care le dezvoltă fiecare cercetare, să poată fi folosite legităţi de la sistemele apropiate, astfel încât viziunea generală asupra abordărilor din mai multe domenii să aibă o corelare logică, bine determinată.

Pornind de la definiţia funcţiei publice aşa cum a fost analizată în perioada interbelică şi având în vedere reglementările actuale observăm că noţiunea de funcţie publică este strâns legată de conceptul de funcţionar public ca element intrinsec al serviciului public. Încercând să definim Serviciile Publice, putem spune că acestea sunt activităţi ale organelor administraţiei publice create în scopul satisfacerii unor nevoi de interes general şi care datorită importanţei lor trebuie să funcţioneze permanent şi constant.Astfel, între conceptele de serviciu public şi funcţie publică, unii autori, printre care şi profesorul Paul Negulescu, vedeau o relaţie de la întreg la parte, cu specificarea că numai funcţionarii care aparţin unui serviciu public exploatat în regie au calitatea de funcţionari publici, cei care aparţin unui serviciu public concesionat nu au această calitate.

Marele dascăl de drept public defineşte funcţia publică ca fiind “complexul de puteri şi competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulţi), persoană fizică care, executând puterile în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea”. Autorul consideră că trei pot fi scopurile funcţiilor publice:

1) efectuarea de acte juridice;

2) prepararea emiterii actelor juridice;

3) executarea actelor juridice sau deciziunile administrative sau judecătoreşti. Totodată, acest autor consideră că funcţia publică face parte dintr-un serviciu public, “dar numai dintr-un serviciu public exploatat în regie”, adică organizat de stat.

Literatura de drept public a generat o bogată doctrină pe marginea acestei noţiuni, accepţiunile diferind de la un autor la altul şi de la un sistem la altul.

Profesorul Romulus Ionescu înţelegea prin funcţie de stat “acel complex de drepturi şi obligaţii cu care este investită o persoană fizică ce face parte din cadrul unui organ al statului, care are caracter de continuitate şi care se exercită în realizarea puterii de stat pentru îndeplinirea sarcinilor acelui organ”.

Un alt autor defineşte funcţia de stat ca o situaţie juridică obiectivă creată şi organizată prin acte normative, în vederea realizării puterii de stat ori pentru a concura la realizarea acesteia.

In concepţia profesorului Al. Negoiţă, sintagma funcţie publică are două accepţiuni: una mai largă şi alta mai restrânsă, în funcţie de natura atribuţiilor care formează conţinutul funcţiei exercitată de angajaţii diferitelor organe ale administraţiei publice, mai exact după cum aceste atribuţii presupun sau nu folosirea autorităţii statului.Recunoscând această diversitate a funcţiilor din administraţia publică, autorul defineşte funcţia publică drept ansamblul de atribuţii stabilite prin lege sau prin acte juridice emise pe baza şi în executarea legii, atribuţii pe care le îndeplineşte o persoană fizică angajată într-un organ al administraţiei publice şi care are abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuţii ale administraţiei publice.

Un alt autor, mai prudent, preferă să explice cum se regăseşte această instituţie în Constituţie şi în alte reglementări, decât s-o definească în sensul propriu, făcând însă precizarea că aceasta poate fi înţeleasă într-o accepţiune largă care include totalitatea funcţiilor statului prin care se realizează suveranitatea acestuia, fără deosebire de faptul că aceste funcţiuni îndeplinesc sarcinile puterii executive, legislative sau judecătoreşti. Din doctrina actuală de drept public, întâlnim, ca un veritabil sistem de referinţă şi de reper, concepţia potrivit căreia funcţia publică reprezintă situaţia juridică a persoanei fizice investită legal cu atribuţii în vederea realizării competenţei unei autorităţi publice, ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care a investit-o.

Profesorul Mircea Preda defineşte serviciul public ca fiind “ o structură organizatorică înfiinţată prin lege, sau pe baza acesteia, de către stat, judeţ, municipiu, oraş sau comună, ori de către particulari, dotată cu anumite atribuţii (puteri) încadrate cu personal de specialitate (funcţionari publici) care exercită aceste atribuţii, înzestrate cu mijloace materiale şi băneşti în scopul satisfacerii în mod continuu şi permanent a unor interese comune unei colectivităţi”.

Funcţionarii publici făcând parte din cadrele permanente ale serviciilor publice, situaţia lor juridică trebuie astfel organizată încât să garanteze o bună funcţionare a serviciilor publice.Ca atare toate drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici trebuie astfel determinate încât să asigure o continuă funcţionare a serviciilor publice. Totalitatea acestor drepturi şi obligaţii, acest mănunchi de atribuţii şi sarcini ale funcţionarului public formează noţiunea de funcţie publică.Ca urmare, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici defineşte, în art. 3, funcţia publică ca fiind “ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale”.