Internaționalizarea Firmei

Introducere: Realitatea istoricã aratã cã, pe mãsura dezvoltãrii sale, firma de afaceri tinde sã depãşeascã limitele locale, naţionale şi regionale şi sã-şi extindã activitatea în spaţiul economic global, a cãrui formare este posibilã chiar prin mişcarea spre exterior a firmei.

La baza internaţionalizãrii stã expansionismul forţelor pieţei, tendinţa acestora de a invada mediul înconjurãtor nemarketizat şi de a-l include într-un sistem economic bazat pe mecanismul pieţei.

Aceasta tendinta este o componenta a evolutiei istorice a societatii umane, începuta cu expansiunea comertului mondial, putem argumenta ca internationalizarea reprezinta o reala componenta a mediului de afaceri contemporan deoarece ultimele decenii s-au caracterizat prin extinderea afacerilor la nivel planetar si intensificarea celor existente, aparitia unor modificari spectaculoase în ierarhizarea puterilor economice (la nivel de întreprindere sau chiar la nivel macroeconomic, de state) realizate în functie de abordarea relatiei national-international.

Rezultatul acestei evolutii este exprimat si de cresterea câstigurilor întreprinderilor sau ridicarea nivelului de bunastare generala a tarilor si a cetatenilor tocmai prin participarea la afacerile internationale.

Primul pas spre internaţionalizare s-a produs prin export. Acesta a fost mult timp un domeniu european, din cauza faptului că pieţele locale europene aveau o cerere limitată, mult sub capacităţile de producţie. Expansiunea nu mai era posibilă decât prin export. După europeni, a fost rândul japonezilor să-şi dea seama de binefacerile exportului pentru economie. În cazul acestora exista o suficientă cerere pe piaţă din punct de vedere al clienţilor potenţiali dar o putere de cumpărare mult prea mică. SUA a avut atât din punct de vedere al numărului, cât şi din cel al puterii de cumpărare suficient potenţial intern pentru cererea de pe piaţă, motiv pentru care nu este o ţară cu adevărat exportatoare. În schimb, companiile americane au făcut, mai devreme decât cele europene sau japoneze, următorul pas pe drumul internaţionalizării prin formarea de firme surori. pe alte pieţe. Ulterior, scopul principal nu a mai fost exportul sau înfiinţarea de firme în străinătate ci preluarea de firme străine sau participarea la acestea.

Definitie: Internaţionalizarea este un proces de creştere a implicãrii firmei de afaceri în operaţiuni internaţionale.

Internationalizarea sugereazã o distincţie în ceea ce priveşte strategia de afaceri a firmei:

• orientarea spre interior: este o orientare conservatoare orientatã spre piaţa internã - mediul de afaceri local- , închisã.

• orientarea spre exterior: este o orientare liberalã, orientatã spre piaţa externã (mediul de afaceri global), deschisã, specificã economiei de piaţã capitaliste.

Caracterizarea procesului internaţionalizãrii se poate face prin evidenţierea câtorva caracteristici ale internaţionalizãrii:

a) metoda de operare (Cum?)

b) obiectul vânzãrilor (Ce?)

c) pieţele ţintã (Unde?)

d) capacitatea organizaţionalã (Cât?)

e) resursele umane şi financiare (Cu ce?).

MECANISMUL INTERNAŢIONALIZÃRII FIRMEI:

Procesul internationalizarii este unul evolutiv, in cadrul caruia firma parcurge treptat mai multe stadii carora le corespund strategii si respectiv structuri organizatorice diferite.

Unele firme parcurg aceste stadii mai rapid, altele au nevoie de o perioada mai indelungata. In unele cazuri, una sau mai multe faze pot fi eliminate, firma angajind-se direct in forme mai avansate de internationalizare. Existã mai multe opinii cu privire la evoluţia şi stadiile internaţionalizãrii:

I. O primã concepţie aratã cã mecanismul internaţionalizãrii firmei de afaceri internaţionale parcurge 7 stadii:

1) Rãspunsul la comanda externã – firma pleacã de la existenţa unei comenzi din partea importatorului strãin. Dacã ea acceptã comanda şi vinde profitabil în strãinãtate, apar premise pentru contingentarea exporturilor prin rãspunsul la noi comenzi din strãinãtate. În acest prim stadiu se lucreazã prin comercianţii sau prin intermediarii internaţionali.

2) Exportul activ – pe mãsurã ce exporturile firmei continuã sã creascã, conducerea firmei poate considera cã este necesarã implicarea activã în vânzãrile internaţionale. Ca urmare, se constituie un serviciu condus de un manager de export, ce are misiunea de a gãsi oportunitãţi de vânzare pe pieţele strãine şi iniţierea de contracte de export.

3) Exportul direct – expansiunea vânzãrilor în strãinãtate face ca serviciul de export (compus dintr-un numãr redus de persoane) sã nu mai corespundã cerinţelor de operativitate şi eficienţã şi, ca urmare, se constituie un departament (o divizie) de export care începe sã renunţe la intermediari şi sã vândã direct importatorilor sau cumpãrãtorilor finali situaţi pe pieţele strãine.