Instituțiile Uniunii Europene

Aparitia Uniunii Europene

Ideea unei Europe unite a fost susţinută de-a lungul secolelor de împăraţi şi intelectuali deopotrivă, dar numai după cel de-al doilea război mondial statele europene au instituţionalizat forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice, cum ar fi: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii au

pus bazele unei solidarităţi mai strânse între statele europene, dar încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale. Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva

state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia

alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.

În 1951, negocierile desfăşuarate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul

supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie.

Cadrul institutional al Uniunii Europene, stabilit de catre Tratate, are la baza "triunghiul institutional" (Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European si Comisia Europeana ), care sunt actorii procesului de decizie, si Consiliul European, care defineste orientarile politice generale. Pe masura ce competentele Uniunii s-au extins, institutiile s-au dezvoltat si au devenit mai numeroase.

Agentiile, fundatiile si centrele au fost infiintate pe baza deciziilor adoptate de Comisia Europeana sau de Consiliul Uniunii Europene, dar functioneaza ca organisme cu autonomie deplina.

Consiliul European

Este format din sefii statelor sau guvernelor statelor member si Presedintele Comisieie Europene. Se intrunesete pentru a solutiona problemele nesolutionate de catre Consiliul Uniunii.

Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezintă o instituţie a Uniunii Europene. Consiliul European este alcătuit din şefii de state şi guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene şi Preşedintele Comisiei Europene. Ideea constituirii Consiliului European datează din anul 1974, când liderii politici au început să se întrunească periodic.

Această practică a devenit oficială cu ocazia Actului Unic European (1987), astfel că, în prezent, Consiliul European se întruneşte, în principiu, de 2 ori pe an şi ori de câte ori e nevoie, în cadrul întrunirilor extraordinare

Deciziile luate în cadrul Consiliului European sunt foarte importante din punct de vedere politic, dar nu au valoare juridică. Pentru ca aceste decizii să fie puse în aplicare, este necesar să se urmeze procedura obişnuită pentru adoptarea legislaţiei comunitare, în funcţie de domeniul respective

Consiliul European are rol important în definirea orientărilor politice, economice şi sociale generale. După Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit în mod oficial iniţiatorul politicilor majore ale Uniunii Europene şi a fost mandatat să intervină pentru deblocarea eventualelor situaţii de criză sau pentru soluţionarea unui dezacord între statele membre (între miniştrii din cadrul Consiliului Uniunii Europene). Consiliul stabileşte priorităţile şi calendarul construcţiei europene, cum ar fi de exemplu reforma Tratatelor Uniunii sau finanţările din bugetul Uniunii, poziţia Uniunii pe scenă internaţională, având rol esenţial pe plan internaţional prin Politica Europeană de Securitate Comună.Activitatea Consiliului European este reglementată în art. 4 din Tratatul UE. Consiliul stabileşte liniile şi obiectivele politice fundamentale, având deci competenţe directoare. În cazuri excepţionale soluţionează problemele care nu au putut fi clarificate la nivel ministerial (vezi Consiliul Uniunii Europene). În cea mai mare parte însă Consiliul se ocupă cu probleme privitoare la cadrul şi perspectivele generale de evoluţie ale Uniunii Europene. O altă importantă sferă de activitate o constituie politica externă şi de securitate comună, coordonată de şefii de stat şi de guvern la întâlnirile la nivel înalt.

Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene, denumit si Consiliul de Ministri, coordoneaza activitatile Uniunii Europene, obiectivul principal fiind crearea unei piete unice, spatiu fara frontiere interioare, conform celor "patru libertati": libera circulatie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor, la care se adauga punerea in circulatie a monedei unice. Intra, de asemenea, in atributiile Consiliului Uniunii Europene cooperarea interguvernamentala in domeniul Politicii externe si de securitate comuna (PESC) si in domeniul