Inflația

Definiţia inflaţiei

Cuvântul “inflaţie” îşi are originea în latinescul inflare, care înseamnă a umfla, a exagera. În terminologia economică el se regăseşte pentru prima dată în S.U.A., în perioada războiului de recesiune, prin acest termen exprimându-se emisiunea exagerată de etalon de hârtie. Inflaţia contemporană este un fenomen economic general, un rău al tuturor relelor, tot mai complex. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi în decurs de un veac şi jumătate, în care s-au succedat faze de creştere şi de scădere a preţurilor, inflaţia, mai întâi târâtoare, apoi “manifestantă” şi ulterior “galopantă”, s-a afirmat ca un fenomen major în toate statele lumii.

Au existat numeroase încercări de a defini acest fenomen, încercări care au fost în centrul atenţiei monetariştilor. S-a afirmat astfel că “inflaţia este faptul de a umfla un capital prin diluarea lui, în scopul de a obţine profit fără o reală contraprestaţie”. O altă definiţie spune că “inflaţia monetară este arta de a crea valori din nimic”. Alte opinii formulate asupra inflaţiei au constatat că aceasta este “o creştere de mijloace de cumpărare în raport cu cantitatea de mărfuri disponibile pentru această cumpărare, fără o creştere corespunzătoare de marfă disponibiliă de unde rezultă un dezechilibru între producţie şi circulaţie”. Unii consideră drept inflaţie orice “inmulţire nemăsurată a semnelor monetare atunci când ele nu au o acoperire metalică sau o au mai mică”, în timp ce alţii asimilează inflaţiei emiterea de semne monetare de către alte organe decât cele clasice, cum ar fi de exemplu, banca de emisiune. Toţi cei care definesc noţiunea de “inflaţie monetară” în acest fel greşesc prin aceea că privesc fenomenul numai din punct de vedere material, fără a ţine seama şi de aspectul funcţional.

Inflaţia nu se rezumă la înmulţirea materială a semnelor monetare. Prin inflaţie monetară trebuie să înţelegem o stare de supraîncărcare cu asemenea semne, peste nevoile circulatorii, a unui mediu economic, la care să se adauge, concomitent, un alt fenomen monetar, acela de creştere a preţurilor. Inflaţia este un fenomen greu de suportat mai ales prin consecinţele ce ţin de creşterea preţurilor şi mai puţin de schimbarea produsă în masa materială a semnelor monetare. O definiţie a inflaţiei care pune în prim plan înmulţirea semnelor monetare poate satisface exigenţele ştiinţei monetare, întrucât fenomenul inflaţiei se poate manifesta chiar în condiţiile aceleiaşi mase de semenele monetare, şi anume atunci cănd dispar din circulaţie bunurile sau serviciile cărora le corespund. Mai mult, chiar în condiţiile în care numărul semnelor monetare scade, în loc să crească, fenomenul inflaţionist se poate manifesta dacă, concomitent cu această scădere, bunurile şi serviciile dispar din circulaţie într-un ritm mai pronunţat. Din perspectiva consideraţiilor formulate mai sus, inflaţia poate fi definită ca o “rupere de echilibru, la un moment dat, dintre masa monetară şi masa de bunuri, prin înmulţirea semnelor monetare într-o aşa măsură încât să fie urmată de fenomenul general de urcare a preţurilor”, precum şi, în mod obligatoriu, de depreciere monetară.

În circulaţia monetară pot apărea variaţii pozitive sau negative (de creştere sau scădere) în masa monetară, dar în măsura în care acestea sunt rezultatul cerinţelor şi necesităţilor economiei naţionale, o atare situaţie nu poate fi considerată inflaţie, dacă nu este urmată de fenomenul ce ar trebui să-i urmeze în mod obligatoriu, acela de creştere a preţurilor. Privită sub acest aspect, inflaţia monetară este considerată “un cerc vicios”, din care o economie, odată intrată, cu greu mai poate ieşi. Întrucât ruperea de echilibru între masa monetară şi masa de bunuri determină o creştere a preţurilor, se ajunge în situaţia în care nevoile statului nu mai pot fi acoperite cu veniturile prevăzute în buget, ceea ce va necesita o creştere a impozitelor sau procurarea de venituri suplimentare pe calea veniturilor.

Această nouă situaţie va face ca masa monetară existentă să apară din nou ca insuficientă. O nouă creştere a ei va provoca o nouă urcare, şi mai mare, a preţurilor. Preţurile astfel mărite vor face iarăşi necesară o masă şi mai mare de monedă, până va trebui să intervină un miracol care să scoată economia naţională din “această mişcare circulară vicioasă”. Inflaţia monetară apare ca un miraj pentru cei care nu-i cunosc rezultatele. “Ea produce o stare generală de beatitudine economică, ce te fură ca un curent, spre a sfârşi într-o prăpastie.”

Formele de manifestare a inflaţiei

Fenomenul propriu-zis al inflaţiei monetare, formele ei de manifestare, a preocupat şi continuă să se afle în atenţia specialiştilor. Astfel, formele de manifestare a inflaţiei au fost analizate avându-se în vedere mai multe criterii, după cum urmează:

1. În funcţie de gradul de depreciere a monedelor, se disting:

a)inflaţie latentă – ritmul deprecierii banilor este mai mic decât ritmul emisiunii excedentare, situaţie în care se menţine încă încrederea publicului în monedă;

b)inflaţie reală – dezechilibrul se adânceşte, deprecierea banilor se accentuează, se pierde încrederea în monedă, nimeni nu mai doreşte lichiditate, producătorii nu mai sunt interesaţi să vândă mărfuri în moneda respectrivă (depreciată), producţia fiind insuficientă faţă de creştere;

c)inflaţie epidemică – ritmul deprecierii monedei este mult mai mare faţă de ritmul creşterii emisiunii monetare, deprecierea monedei fiind excesivă.

2. În funcţie de creşterea preţurilor, putem avea:

a)inflaţie relativă – creşterea preţurilor este mai mică decât creşterea masei monetare, situaţie în care nu are loc o scădere absolută a veniturilor reale. Inflaţia relativă se manifestă şi atunci când ritmul de creştere a producţiei sectorului unu este mai mare decât ritmul de creştere al producţiei în sectorul doi, deci producţia bunurilor de consum nu creşte corespunzător veniturilor nominale;

b)inflaţie absolută – creşterea este mai mare decăt creşterea masei monetare; în acest caz, veniturile reale scad în mod deosebit.

3. În funcţie de ordinul de mărime, distingem între:

a)inflaţie “târâtoare” sau “latentă” (engl. creeping inflation), în cadrul căreia creşterea preţurilor nu depăşeşte 3-4% pe an. Aceasta duce la o depreciere monetară lentă şi progresivă, fără zguduiri economice;

b)inflaţie deschisă – (engl. open inflation), în care creşterea preţurilor evoluează între 5-10% pe an;

c)inflaţie galopantă – în care preţurile cresc, annual, cu peste 15%, fapt ce provoacă mari dezechilibre economico-sociale;