Fiscalitatea

INTRODUCERE

Economia naţională a unei ţări ca parte componentă a economiei mondiale, cuprinde un ansamblu de activităţi, desfăşurate de persoane sau grupuri de persoane fizice şi morale care aparţin acestuia, dar la care participă şi unii subiecţi economici ai altor ţări.

În interiorul fiecărei ţări, ca urmare a activităţilor economice desfăşurate de subiecţii economici, apare un ansamblu de relaţii de producţie, schimb, repartiţie, consum, finanţare creditare, care se manifestă sub forma unor fluxuri reale, monetare şi financiare.

Sistemul fiscal este un produs al gândirii, deciziei şi acţiunii factorului uman, ca urmare a evoluţiei societăţii umane, creat iniţial pentru a raspunde unor obiective financiare, la care ulterior s-au adăugat obiective de natură economico-socială. Dacă realizarea obiectivelor de ansamblu ale sistemului necesită existenţa deciziilor strategice, realizarea scopului pe termen scurt vizează realizarea deciziilor tactice.

Impozitul constituie o creaţie a gândirii umane un instrument creat de om pentru ca puterea publică să asigure omului anumite utilităţi publice. Fiind un produs intelectual, pentru a exista trebuie alese elementele de natură economică, care sunt prelucrate şi combinate după anumite reguli în condiţiile respectării principiilor care stau la baza relaţiilor sociale dintre membrii societăţii. Aceasta întrucât puterea publică nu are posibilitatea tehnică de a prelua în momentul creării venitului, partea care îi este necesară pentru a asigura finanţarea obligaţiilor care îi revin şi deci trebuie să preia o parte din venitul naţional repartizat prin intermediul pieţei între subiecţii participanţi. Acest produs al gândirii de natură financiară după aprobarea sa, devine un instrument financiar activ care produce efecte cuantificabile monetar servind pentru realizarea unor obiective prestabilite.

FISCALITATEA EUROPEANĂ VS. FISCALITATEA DIN ROMÂNIA

Principala caracteristică a economiei româneşti, aşa cum a fost cea moştenită în 1990, a fost aceea a supercentralizării (planificare, comandă şi control). Economia românească s-a manifestat în perioda 1950-1990 printr-o evoluţie extensivă, fiind supradimensionată, energointensivă şi în multe segmente ale ei relativ slab dotată din punct de vedere tehnologic. Până în 1990 economia noastră a avut o structură fundamentată preponderent pe piaţa de materii prime şi desfacere a CAER şi respectiv în principal a fostei URSS.

Imediat după revoluţia din decembrie 1989 puterea politică instalată a abrogat actele normative vechi ce instituiau fiscalitatea în România socialisto-comunistă şi a emis noi acte normative inspirate din fiscalitatea occidentală.

Începând din anul 1990 şi până în anul 2007 sistemul fiscal român s-a inspirat din fiscalitatea mai multor state occidentale cum sunt Franţa, Spania, Olanda, Germania. Inspirat din fiscalitatea occidentală, sistemul fiscal românesc a cunoscut o mare instabilitate. La începutul fiecărui an, până în anul 2004 când a apărut codul fiscal, fiscalitatea s-a tot schimbat, determinând instabilitate în plan economic şi social. Deşi apariţia Codului fiscal în anul 2003 ar fi trebuit să ducă la o oarecare stabilitate a sistemului fiscal, nu a fost aşa, Legea 571 privind Codul Fiscal - a fost modificată prin diferite hotărâri sau ordonanţe de urgenţă chiar la sfărşitul anului pentru anul următor, deşi aceste modificări trebuiau făcute cu 6 luni înainte pentru ca mediul economic să cunoască politica fiscală a guvernului.

Până la apariţia Codului fiscal în anul 2003, când au fost reunite într-o lege majoritatea actelor normative privind impozitele şi taxele, au fost emise mai multe acte normative pentru fiecare impozit astfel că aplicarea lor a fost greoaie atât pentru aparatul de stat fiscal dar şi pentru agenţii economici.

În unele ţări membre ale Uniunii Europene s-au întreprins mai multe măsuri de reformă în domeniul fiscalităţii cum ar fi: reducerea contribuţiilor sociale, scăderea TVA în sectoarele cu muncă intensivă, introducerea şi creşterea taxelor ecologice.

În privinţa competiţiei fiscale europeane, au fost trase următoarele concluzii în urma analizei surselor documentare:

1. impozitarea poate contribui la dezvoltare şi bunăstare prin intermediul următoarelor direcţii:

• sistemul de impozitare trebuie să atragă venituri suficiente pentru finanţarea serviciilor publice şi a transferurilor sociale, într-un grad ridicat de calitate;

• impozitarea influenţează deciziile de ordin economic şi ar trebui să ofere un stimulent pentru o mai mare ocupare a forţei de munca şi o utilizare eficientă şi durabilă a resurselor;

• sistemul de impozitare redistribuie în mod inevitabil venitul, iar acest lucru trebuie făcut astfel încât să întărească cererea efectivă şi echilibrul social, prin acoperirea unor goluri mari din distribuţia veniturilor.