Finanțe

Conceptul de impozit in viziunea lui Adam Smith

Cunoscutul economist si filosof scotian, Adam Smith, este considerat “parintele” economiei politice moderne mai ales datorita tratatului sau “O cercetare asupra natiunilor si cauzelor avutiei natiunilor” (publicat in 1776) , tradus in limba romana sub titlul :”Avutia natiunilor”.

Lucrarea contine si patru maxime formulate de Adam Smith, care trebuie luate in considerare atunci cand se discuta despre impozit:

1. Trebuie ca supusii fiecarui stat sa contribuie, pe cat posibil, la sustinerea statului, in raport cu posibilitatile lor, adica in raport cu venitul fiecaruia.

2. Impozitul pe care fiecare persoana este obligata sa il plateasca trebuie sa fie bine precizat si nu arbitrar. Termenul de plata , modalitatea si suma de plata trebuie sa fie clare si evidente, atat pentru contribuabili, cat si pentru orice alta persoana.

3. Orice impozit trebuie sa fie perceput la timpul si modul care reies a fi cele mai convenabile pentru contribuabil ca sa-l plateasca.

4. Orice impozit trebuie sa fie astfel conceput incat sa scoata si sa “instraineze din buzunarele” populatiei cat mai putin posibil, peste atat cat poate aduce in tezaurul public al statului.

Impozitul – este o prelevare obligatorie si gratuita efectuata de catre stat asupra resurselor sau bunurilor individuale sau ale colectivitatii si platita in bani. El constituie o sursa a finantarii cheltuielilor de interes general al statului si al administratiei locale, fiind un instrument al politicii economice, prin care se redistribuie o parte a veniturilor, putand fi stimulate investitiile si inviorarea conjuncturii economice.

Impozitul reprezinta izvorul principal al formarii veniturilor bugetului de stat si al finantarii cheltuielilor publice. El este o functie crescatoare a venitului: la o rata de impunere fiscala data , el sporeste cand venitul creste .

Din punct de vedere economic , impozitul imbraca diferite forme:

- direct ,

- indirect ,

- pe consum

- pe venit ,

- pe capital ,

- pe dobanda .

Nu este posibil si nici echitabil sa se practice un impozit unic. Aceasta deoarece elementele impozabile – venitul, averea, produsele ce fac obiectul schimbului, serviciile – pot fi mai bine diferentiate si impuse prin aplicarea mai multor forme de impozite.

Impozitul pe venit – este un impozit anual, perceput de catre stat asupra venitului persoanelor fizice si a celor juridice (unitati economice, industriale, agricole, comerciale, bancare, institute de cercetare stiintifica, unitati din domeniul culturii si artei) . Pentru persoanele fizice se diferentiaza in dependenta de marimea venitului si de starea sociala a contribuabililor. Progresivitatea impunerii veniturilor unora dintre persoanele fizice si acordarea de facilitati altora este cunoscuta sub denumirea de echitate verticala. Se mai foloseste si notiunea de echitate fiscala orizontala, care presupune perceperea de impozite egale la venituri egale, indiferent de sursa veniturilor.

Ca parghie economica, impozitul pe venit, indeosebi cel pe profitul societatii comerciale, este folosit pentru stimularea investitiilor intreprinderilor, a cercetarii stiintifice, progresului tehnic, largirea exportului sau dezvoltarea economica .

Venitul sau profitul obtinut din capital se imparte in mod firesc in doua parti: partea care reprezinta dobanda si apartine proprietarului capitalului, si surplusul, care depaseste suma necesara pentru plata dobanzii. Aceasta din urma parte nu poate fi impusa direct. Ea reprezinta o compensatie pentru riscul si osteneala utilizarii capitalului. Cel ce utilizeaza un capital trebuie sa obtina aceasta compensatie, pentru ca altfel ar disparea motivatia de a utiliza capitalul in felul respectiv. Prin urmare, daca ar fi impus direct, in proportie cu intregul profit, ar fi nevoie fie sa urce rata profitului, fie sa faca astfel incat impozitul sa cada pe dobanda banilor, adica sa plateasca o dobanda mai mica.

Daca i-ar da destinatia de capital agricol, folosindu-l in cultura pamantului, el ar putea urca rata profitului, sau retine o parte cat mai mare din productia pamantului sau. Aceasta se poate realiza doar printr-o reducere a arenzii, ceea ce face ca plata impozitului sa cada in sarcina proprietarului. Daca s-ar utiliza capitalul in comert sau in manufactura, el ar putea urca rata profitului numai printr-o urcare a pretului marfurilor; in acest caz, plata finala ar cadea in intregime in sarcina consumatorului acelor marfuri.

Rata obisnuita a profitului e determinata pretutundeni de cantitatea de capital disponibil pentru plasament, in raport cu totalitatea plasamentelor sau cu afacerile ce urmeaza a fi facute cu aceste capitaluri. Totalitatea plasamentelor sau afacerilor ce se pot face cu capital nu poate fi nici sporita si nici redusa prin impozite asupra dobanzii banilor, prin urmare, daca asemenea impozite nici nu sporesc, nici nu reduc cantitatea de capital disponibil, rata normala a profitului ramane aceeasi. In acest caz, partea din profit necesara pentru compensarea riscului si ostenelii celui ce investeste capitalul ramane si ea neschimbata, asa cum nici osteneala nu se modifica. Prin urmare, dobanda banilor pare tot atat de potrivita pentru a face obiectul unei impuneri directe, ca si renta pamantului.

Exista insa doua imprejurari in care dobanda este mult mai putin ridicata pentru a face obiectul unei impuneri directe, decat renta pamantului. Mai intai, nici intinderea si nici valoarea pamantului posedat de cineva nu pot fi vreodata secrete, ba pot fi contatate chiar cu mare exactitate. Totalul capitalului, insa, este aproape in toate cazurile secret, si cu greu poate fi evaluat, chiar cu o exactitate relativa. El este totodata supus variatiilor aproape continue. Rareori trece un an, adeseori nici o luna, uneori nici chiar o zi, in care capitalul sa nu se modifice intr-o masura mai mare sau mai mica.