Federalism

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte federalismul – de la origini până în prezent, precum şi încercarea specialiştilor de a forma „Statele Unite ale Europei”.

Am ales tema „Federalismul – de la origini până în prezent”, deoarece esten important să cunoaştem motivele care au stat la baza formării Europei unite.

Gândirea federalistă europeană a avut în istoria apropiată foarte mulţi părinţi nobili, dar puţini susţinători convinşi. Oricum nevoia de “a uni” naţiunile europene a fost cea mai importantă moştenire a secolului XIX-lea, care se terminase cu hecatomba primului război mondial. Ideea unei uniri “pan-europeană”– autonomă faţă de bolşevismul rus şi faţă de noile puteri, ca de exemplu SUA şi Japonia – era reluată de contele austro-ungar Richard Coudenhove-Kalergi pe baza unei colaborări franco-germane imediat după sfârşitul războiului. Acţiunea lui Aristide Briand la sfârşitul anilor ’20 crea o perspectivă unitară în Europa, dar anii ’30 se caracterizează ca şi ajunul declanşării unui nou conflict mondial. Mişcări, precum cea a lui Coudenhove-Kalergi, au continuat propria activitate în Statele Unite, în timp ce pe vechiul continent mişcările respective erau învinse de violenţa hitleristă.

Ideea unei Europe unite bazată pe cuvintele “justiţie” şi “libertate” renaşte odată cu rezistenţa faţă de fascism şi nazism, în închisori şi clandestinitate. Aşa că în Italia, Franţa, Belgia apare în mediul rezistenţei obiectivul Europei federale: această sensibilitate politică comună catolicilor, socialiştilor, liberalilor se concretizează între anii 1941 – 1942 în Italia, pe insula Ventotene (domiciliu forţat pentru oponenţii politici), în redactarea manifestului “Pentru o Europă liberă şi unită” de către Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi cu o contribuţie a lui Eugenio Colorni.

Ideea “Statelor Unite ale Europei” a captat imaginaţia specialiştilor în drept comunitar, intelectualilor şi politicienilor de mai bine de o sută de ani. Chiar şi în Marea Britanie a existat o tradiţie federalistă, promulgată de istoricul Edward Acton, dezvoltată de intelectualii anilor ’20-’30, şi continuată de susţinătorii “Uniunii Federale” – Maine şi Pinder – în anii 1990.

Înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, scriitori englezi, cum ar fi H.N. Brailsford, Kingsley Martin şi G.D.H. Cole au susţinut ideea unei Europe socialiste federale, ca o soluţie pentru mobilizarea împotriva Germaniei naziste. În 1940, specialistul în drept constituţional Ivor Jennigs a scris un pamflet numit “O Federaţie pentru Europa de Vest”: stilul elegant şi concis a proiectului de constituţie anexat acestei cărţi ar fi putut servi cu succes ca model pentru delegaţii Convenţiei de la Laeken (Fabbrini, 2005, p.27). Publicaţia lui Jennigs a fost una dintre duzinele de pamflete, articole şi cărţi publicate de către mişcarea federalistă engleză în următoarele decade. Cea mai influentă revistă academică în materia integrării europene, Revista de Studii asupra Pieţii Comune, a susţinut ideea federalismului: mulţi dintre publiciştii ediţiilor de început (de exemplu: François Duchêne, Stanley Henig, Uwe Kitzinger, John Lambert, Richard Maine, John Pinder şi Roy Pryce) erau federalişti convinşi şi vechi susţinători ai Uniunii Federale.

Tradiţia britanică federalistă nu a fost decât vârful de iceberg. În anii de după război, savanţi ca Mario Albertini, Henri Brugmans, Jean-Baptiste Duroselle, Pascal Fontaine, Pierre Gerbet, Walter Lipgens, Dusan Sidjanski, Alan Milward şi Andrew Moravcsik, şi numeroşii lor discipoli, au fost în măsură de a forma percepţia colectivă asupra construcţiei Europei şi ceea ce, din punct de vedere istoric, semnifică această construcţie. Ideea de bază ce străbate operele acestora este legată de convingerea, susţinută prin argumente de ordin istorico-logice, că Europa se îndreaptă către o “formă superioară de suveranitate supranaţională” (Fabbrini, 2005, p.28).

1. Federalismul – de la origini până în prezent

Federalismul – încă de la origini şi până la formele recente – rămâne teoria cu cel mai accentuat caracter politic şi activist dintre teoriile clasice ale integrării. Expus de lideri politici precum Altiero Spinelli, Alcide de Gasperi, Paul-Henri Spaak şi Walter Hallstein, federalismul european postbelic se prezintă mai mult ca o mişcare politică decât ca o abordare teoretică. Chiar şi acei teoreticieni preocupaţi de descrierea şi explicarea modelelor de integrare federală, cum ar fi Carl Friedrich (1953, 1964), au fost adesea active în schiţarea de constituţii pentru sindicate federale, încadrându-se astfel în activismul politic. În zilele noastre, idealurile federaliste continuă să se întrupeze în viziuni politice ale UE. De exemplu, Tratatul din 1992 al Uniunii Europene este considerat ca un prim pas spre o viitoare Europă federală, iar idealurile federale se regăsesc şi în recenta Convenţie asupra Viitorului Europei (2002-2003).