Elveția - paradoxurile vieții economice

Fara indoiala, economia este factorul unificator, prin excelenta, al societatilor secolului al XX-lea. Cum se impaca, in Elvetia, economia cu un regim atat de federalist? Si cum se adapteaza acest regim la economie?

In cele ce urmeaza voi incerca sa gasesc elementele unui raspuns la aceste doua intrebari, care formeaza de fapt una singura; un raspuns care nu poate fi decat provizoriu si ambiguu, caci daca un studiu asupra trecutului apropiat al existentei noastre federale (de la 1848 pana in zilele noastre) ne permite sa tragem concluzia ca, in mare, economia si federalismul au facut casa buna – mai ales in ceea ce priveste economia -, este posibil ca, intr-un viitor nu prea indepartat, ele sa intre in criza, iar noi sa ne gasim in fata unor optiuni dureroase intre interese si principii. In afara cazului in care revolutia tehnica la care asistam (automatzare, electrotehnica, noi surse de energie si alimentare) si progresele integrarii europene vor dovedi, in ciuda temerilor prezente, ca federalismul este regimul politic cel mai bine adaptat viitorului

Pentru a delimita mai clar coordonatele problemei, voi reaminti datele naturale ale Elvetiei, apoi anumite atitudini psihologice pe care aceste date le-au determinat de-a lungul secolelor, ca si paralelismul lor remarcabil in domeniul economiei si in acela al formelor de existenta politica.

Multa vreme Elvetia a fost vazuta ca o tara de ciobani care canta iodlere si le vand strainilor, pe foarte multi bani, dreptul de a le contempla celebrele peisaje. „Elvetia isi mulge vaca si traieste linistita” (Victor Hugo). Asta era cartea postala ilustrata. Asa sa fie oare?

Aproape un sfert din teritoriul Elvetiei – format dn ghetari, zapezi vesnice, stanci si pante abrupte, este total neproductiv. Elvetia este complet lipsita de materiile prime ale celorlalte tari europene: carbune, fier si alte minerale, metale pretioase si petrol. Pamantul nu produce decat aproximativ o jumatate din necesarul de alimente al unei populatii foarte dense. Sunt multe rauri, e adevarat, dar mai ales sub forma de torente. Rinul nu devine navigabil decat dincolo de Basel, adica exact dupa ce iese din tara in care izvoraste. Elvetia nu are iesire la mare si deci nici colonii, in timp ce toate celelalte tari importante din Europa de vest au cucerit si exploatat colonii. Are o piata interna limitata, care de altfel nu s-a format decat de 100 de ani si asta in urma ridicarii taxelor interne care imparteau tara in compartimente minuscule – si a fixarii taxelor vamale externe.

Si cu toate acestea: o industrie puternica, omniprezenta in peisajul platoului, care invadeaza deja numeroase vai alpestre; doar a zecea parte din populatie traieste de pe urma agriculturii care este, de altfel, sustinuta prin subventii de stat; un comert la scara mondiala care, in 1960, plasa Elvetia pe primul loc in tarile exportatoare; imense capitaluri acumulate datorita, in parte, secretului bancar dar, si mai mult, stabilitatii monetare; absenta totala a somajului, mai mult chiar, o cerere de mana de lucru care depaseste oferta si explica invazia de lucratori straini; o pace sociala si politica nezdruncinata de un secol - care constituie un succes unic in Europa; singurele probleme grave care se pun pentru moment sunt tocmai cele pe care le ridicaformele frenetice ale prosperitatii.

Dezvoltarea industriala a „poporului de ciobani” din legenda este deci extrem de paradoxala. Mai ales ca nimic din premise nu o lasa sa se intrevada. Mai clar si mai vizibil decat in restul Europei, aceasta dezvoltare se datoreaza darzeniei unor oameni hotarati sa se foloseasca de cea mai mica sansa ce le era oferita, sa scoata apa din piatra seaca de vreme ce nu puteau sa-si schimbe soarta, prin mari actiuni pornind de la zero sau prin una dintre acele binecuvantari neasteptate si fabuloase pa cre natura – ajutata de europeni – le-a revarsat asupra altor tinuturi din lumea larga: aurul, diamantele, cauciucul, petrolul

La baza acestei dezvoltari sta deci o etica a muncii, cvasireligioasa, o incredere in munca facuta metodic si nu in aventuri sau intr-un noroc neasteptat. Si, de asemenea, o ingemanare fericita intre empirism si un calcul judicios, dar pe termen scurt.

Mestesugurile din secolul al XIX-lea, care gratie masinilor se puteau transforma in industrii, trebuiau deci sa atenueze sau sa estompeze neajunsurile naturale. Era nevoie, in primul rand, de materii prime. S-a optat, pe de o parte, pentru cele care, desi importate de la mari distante, nu costau mai scump in Elvetia decat in tarile din imediata ei apropiere: bumbacul, lana; si pe de alta parte, pentru cele la care cheltuielile de trasport erau minime fata de valoarea lor intrinseca: matasea, metalele pretioase. In felul acesta economia elvetiana s-a orientat, inca de la inceputuri, spre specializare, produse de lux si mai ales spre industriile de prelucrare, in care indemanarea mainii de lucru joaca un rol esential. „Cu siguranta, scrie Andre Siegfried, ca la nastere o zana buna i-a spus acestei tari: nu vei avea carbune. In felul acesta ea o facea sa renunte la aspiratii banale si o condamna la superioritate.”

Intr-adevar, problema care se punea era urmatoarea: Cum sa sporeasca valoarea produselor scumpe si de import in asa fel incat sa-si faca exporturile indispensabile? Singura solutie era calitatea procesului de prelucrare. Cu alte cuvinte, ceea ce se exporta era materia prima importata plus munca. Pana in zilele noastre, aceasta a ramas principalul izvor de bogatie a elvetienilor. Pe care secole de traditii artizanale ii pregatisera pentru acest efort. Cu mult inaintea aparitiei masinilor, locuitorii Elvetiei de rasarit, Saint-Gall si Zurich, atinsesera cel mai inalt grad de rafinament in industria textila, iar muntenii din apus – Neuchatel, Vaud, Geneva – vadisera talente deosebite in materie de mecanica – asa cum i-a descris Rousseau in a sa Scrisoare catre d’Alembert. Si unii si ceilalti lucrau de mana sau la razboaie de tesut, in micile lor ateliere familiale. Din generatie in generatie mana se forma, se statorniceau traditii, care mai exista inca in secolul al XX-lea si care se manifesta intr-o anume finisare a produsului; masina nu a atins vreodata o asemenea perfectiune.

Plecand de la aceste date regionale si cantonale, dezvoltarea economica a Comunitatii elvetiene pare sa se conformeze unei anume logici in sensul ca industriile se nasc unele din altele printr-o inlantuire rationala.