Economie europeană

Introducere

Destinul Comunit¬ăților Europene a început cu lansarea, la 9 mai 1950, a “Planului Schumann”, plan la care au subscris: Belgia, Franţa, R.F. Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Reţineri a avut Marea Britanie, ca urmare a unor temeri privind suveranitatea naţională și a angajamentelor din Commonwealth. Au urmat negocieri concretizate în adoptarea, la 18 aprilie 1951, a Tratatului prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oţelului.

În aprilie 1956 a fost definitivat „Raportul Spaak”, raport care evidenţia măsurile ce urmau a fi luate pentru edificarea între aceleaşi state a unei pieţe comune. După negocieri intense, la 25 martie 1957, au fost semnate, la Roma, Tratatul prin care s-a constituit Comunitatea Economică Europeană și Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Energiei Atomice.

Aceste trei Comunități au stabilit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene.

Actul Unic European (1986) a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a unor reforme care să permită realizarea Uniunii economice și monetare și să contribuie la realizarea unei Uniunii politice.

O fază decisivă a procesului integrării europene a început odată cu semnarea, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea Uniunii Europene. Acest tratat a marcat o noua etapă în procesul de creare a unei uniuni mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetățeni și cu respectarea deplină a principilui transparenței, obiectivul major al Uniunii fiind acela de a organiza în mod coerent și solidar relațiile dintre statele membre și dintre popoarele lor.

Tratatul de la Amsterdam (1997) a vizat realizarea progresivă a unui spațiu al „libertății, securității și justiției”, respectarea principiului democrației, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, combaterea oricărei forme de discriminare.

Tratatul de la Nisa (2000) a avut ca scop principal adaptarea funcționării instituțiilor europene în perspectiva extinderii Uniunii.

Tratatul privind instituirea unei Constituții pentru Europa (2004) promovează o nouă reformă instituțională, urmărind delimitarea clară a competențelor Uniunii și îmbunătățirea vieții democratice a acesteia.

De la constituirea celor trei Comunități, și până în prezent, numărul statelor membre a crescut. Astfel, în ianuarie 1972, a fost semnat Actul final care cuprindea instrumentele de aderare pentru Marea Britanie, Danemarca, Irlanda si Norvegia. Aceastea din urmă nu a devenit însă membră ca urmare a rezultatului negativ al referendumului organizat pe plan național în acest scop. Începând cu 1981, a fost admisă Grecia, în 1986 au fost admise Spania și Portugalia, în 1994 – Austria, Finlanda și Suedia, în 2004 – Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, iar în 2007 – Bulgaria și România.

Creșterea numărului de membrii ai Comunităților, ca și nivelul diferit de dezvoltare al acestora au generat în timp unele dificultăți în formularea și aplicarea politicilor economice în procesul integrării.

1. Politica Uniunii Europene privind concurența

Fondatorii Comunităților Europene considerau că înființarea unei uniuni vamale era de mic interes în cazul în care concurența liberă dintre companiile din statele membre putea fi contracarată de carteluri și de acorduri restrictive. Astfel au fost introduse art 85 și 86 în Tratatul de la Roma. Primul scoate în afara legii înțelegerile dintre firme ce au drept scop controlul prețurilor, împărțirea piețelor, limitarea producției, a progresului tehnic și a investițiilor, precum și alte practici restrictive. Cel de-al doilea interzice firmelor sau grupurilor de firme să abuzeze de poziția dominantă deținută pe piață. Mai mult, art. 92-94 interzic guvernelor statelor membre să acorde subvenții care ar putea distorsiona sau ar amenința să distorsioneze concurența.

Puterea de a preveni astfel de abuzuri se află în mâinile Comisiei, care poate acționa independent de Consiliul de Miniștri, deși deciziile sale pot fi, și adesea sunt atacate la Curtea de Justiție de către companiile implicate. Comisia acționează fie din proprie inițiativă, fie dând curs reclamațiilor statelor membre, ale companiilor sau ale cetățenilor. În fiecare an sunt examinate câteva sute de cazuri în care sunt implicate firme binecunoscute, ca și firme mai obscure și care acoperă o largă gamă de domenii și produse.

Comisia interzice următoarele tipuri de acorduri cu efect restrictiv:

• acordurile de impărțire a pieței;

• acordurile de control al prețurilor;

• acordurile de achiziții exclusive;

• acordurile privind drepturile de proprietate industrială și comercială;

• acordurile de distribuție exclusivă sau selectivă.

Activitatea Comisiei privind politica de concurență a cunoscut o dezvoltare substanțială dupa 1977. Aceasta s-a întâmplat în mare parte deoarece comisarii care se ocupau de problemele concurenței au devenit mult mai activi în exercitarea atribuțiilor lor decât fuseseră predecesorii lor. Comisia a continuat oricum să-și utilizeze autoritatea pentru a acorda scutiri sau derogări în bloc atunci când a considerat că amenințarea la adresa concurenței era redusă ori inexistentă, iar beneficiile publice cântăreau mai greu în balanță. Comisia a urmărit, în mod special, să nu împiedice cooperarea dintre întreprinderile mici și mijlocii, identificând un număr de acorduri despre care credea că pot face excepție de la interdicția generală. Acestea sunt următoarele:

• contractele de reprezenatare exclusivă de care beneficiază reprezentanțele comerciale;

• acordurile la scară redusă, bazate pe cifra de afaceri și pe cota de piață;

• acordurile de subcontractare;

• schimbul de informații între companii, studiile comune și utilizarea în comun a capacităților.

Comisia ține seama și de climatul economic în care operează firmele aflate în căutarea excepțiilor individuale. Dacă se constată o scădere pe termen lung a cererii pentru un produs, Comisia autorizează firmele să procedeze concentrat la o reducere a producției. Acest lucru s-a întâmplat, de exemplu, în sectorul fibrelor sintetice în 1984.

Până în 1990, Comisia nu a avut propriu-zis dreptul de a împiedica fuziunile, deși a intervenit de câteva ori, făcând uz de autoritatea generală ce i s-a acordat prin art 85 și 86 ale Tratatului de la Roma, într-o vreme în care se credea că fuziunile reprezintă o amenințare pentru concurența intracomunitară. În 1973 Comisia a căutat să obțină acordul privind o ordonanță care să-i confere dreptul de a verifica dinainte fuziunile dintre companii din țări diferite, lăsând în sarcina statelor membre supravegherea fuziunilor de pe teritoriul lor. Propunerea a fost reformulată în 1987, iar negocierile îndelungate care au urmat cu statele membre s-au încheiat, în cele din urmă, pe 21 noiembrie 1990. Propunerea i-a atribuit Comisiei jurisdicția asupra fuziunilor și preluărilor de companii la scară comunitară care afectează cel puțin un stat membru și care depășesc anumite limite. Principalele limite avute în vedere au fost:

- 5 miliarde ecu pentru cifra de afaceri globală a companiilor implicate;

- 250 milioane ecu pentru cifra de afaceri realizată separat în Comunitatea Europeană de cel puțin două dintre companiile implicate, nu mai mult de două treimi din această cifră de afaceri fiind realizată într-un stat membru.

Subvențiile guvernamentale acordate fie companiilor de stat, fie celor private sunt de regulă interzise dacă afectează sau amenință să afecteze concurența. Unele categorii de ajutoare sunt scutite de control: ajutoarele sociale acordate în cazul dezastrelor naturale, ajutoarele pentru regiunile afectate de criza economică și cele pentru promovarea unor activități economice noi.