Cursul de Schimb

CURSUL DE SCHIMB

Cursul valutar denumit şi curs de schimb sau rată de schimb valutar reprezintă preţul unei unităţi monetare, naţionale sau internaţionale, exprimate într-o altă monedă, cu care se compară valoric.Mai concret, el constituie cantitatea de monedă straină oferită pe o unitate de monedă naţională.Acesta se formează în funcţie de mărimea cererii şi a ofertei pe piaţa valutară.

Cursul valutar poate fi:

a).oficial, fixat de către Banca Centrală pentru valutele neconvertibile si oscilează în jurul parităţii monedelor cu care se compară;

b).liber, stabilit la bursa valutară pentru valutele converibile, în raport de cererea şi oferta de valută străine, precum şi de puterea lor de cumpărare.

După abandonarea parităţii în aur , băncile naţionale au determinat un curs valutar central sau paritatea lor la nivelul puterilor de cumpărare a monedelor naţionale, înlocuindu-se cursul valutar official. Acest curs real stă la baza explicarii cursului valutar economic sau cursului pieţei , care exprimă cursul efectiv zilnic ce se utilizează în tranzacţiile internaţionale, fundamentîndu-se pe paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale.

Cursul de schimb, existent în orice moment între două valute, va evidenţia, în special, puterea relativă de cumpărare a celor două valute. În acest sens, Paul Heyne arată : ,,Dacă pentru a cumpara o marcă este nevoie de 50 de cenţi şi numai ½ cenţi pentru a cumpăra un yen japonez, atunci putem considera că un dolar, 2 mărci si 200 yeni vor putea cumpăra aproximativ acelaşi volum de bunuri în S.U.A., Germania şi respectiv Japonia de la bun început, cursurile de schimb se reglează pentru a crea paritatea puterii de cumpărare între monedele naţionale”.

Cursurile fixe se menţineau la acelaşi nivel prin intervenţia autorităţii monetare pe piaţa valutară , respectiv, prin vânzarea şi cumpărarea de valută din rezervele oficiale.

Costurile valutare sunt flotante generând riscuri valutare şi propagarea inflaţiei prin intermediul relatiilor economice internaţionale.Au un nivel variabil şi flexibil.

Riscul valutar relevă pierderile ce pot să apară în condiţiile deprecierii sau aprecierii valutei de contract.Prevenirea şi diminuarea riscului se pot realiza prin includerea în contracte, în convenţii a unor clauze asiguratorii cum ar fi: clauza valutară, clauza D.S.T. etc.

Cursurile fluctuante exprimă formarea raporturilor de schimb dintre valute în anumite limite în mod liber ( limite de fluctuare mai mari decat cele din perioada cursurilor fixe), iar pe masura atingerii lor , autoritatea monetară intervine pe piată pentru a limita variaţia cursului de schimb.

Cursul unic se aplică la toate operaţiile unui stat, iar cursurile multiple reprezintă raporturi de schimb care se diferenţiază în funcţie de natura tranzacţiilor internaţionale.

Principalii indicatori ce masoară cursurile de schimb sunt:

a.cursul de schimb bilateral (nominal), care exprimă preţul unei valute faţă de altă monedă. Cursul de schimb bilateral poate fi exprimat în două moduri : moneda straină/moneda natională sau moneda naţională/moneda straină.

Indicele care să reflecte în general cursul de schimb se numeşte rata efectivă sau multilaterală şi reprezintă preţul unui coş reprezentativ de valute străine,fiecare multiplicată cu ponderea comerţului cu ţara respectivă. Indicele cursului de schimb efectiv măsoară evoluţia cursului de schimb nominal mediu.

Pentru a şti dacă bunurile interne au devenit mai ieftine sau mai scumpe decât bunurile din străinătate, mai trebuie să evidenţiem evoluţia preţurilor interne şi în străinatate. Astfel se va obţine cursul de schimb efectiv real.

b.cursul de schimb real (efectiv) , care comensurează competitivitatea unei ţări pe plan internaţional; el reprezintă raportul dintre preţurile naţionale în străinătate exprimate în lei (Ps) şi preţurile bunurilor naţionale pe plan intern (P). Cursul de schimb real (R) se calculează cu relaţia : R = e.Ps/P, în care e este preţul leului la bursele străine.

Daca R creşte , competitivitatea produselor romaneşti pe plan extern sporeşte, cu condiţia ca alte aspecte să ramană constante şi invers, dacă R se reduce , are loc o diminuare a competitivităţii.

Modul de exprimare al cursului valutar numit şi metoda de cotare poate fi : cotare directă şi cotare indirectă. Cotarea directă , utilizată pe majoritatea pieţelor valutare, constă în aceea că preţul unei unităţi fixe (1, 10, 100 etc.) de valută străină se exprimă în moneda naţională. De exemplu pe piaţa de la Paris , valutele se cotează astfel: 1$ = x Ffr; 1 L st. = y F fr. Cotarea indirectă , folosită in Anglia , Canada , Australia , rezidă în faptul că preţul unei unităţi de valută naţională se exprimă în valută străină. De pildă , pe piaţa de la Londra , cotarea se face astfel : 1L.st. = x $; 1 L.st. = y F.fr; 1L.st. = z L. it.

Metodele de cotare facilitează stabilirea dinamicii puterii de cumpărare a valutelor, precum şi cunoaşterea sporirii ( aprecierii) şi reducerii (deprecierii) valorii lor. Astfel, în cazul cotaţiei directe , la un raport aritmetic mai mare , valuta străină se apreciază şi cea naţională se depreciază şi invers; în situatia cotării indirecte, la un raport aritmetic mai mare , valuta străină se depreciază şi cea naţională se apreciază şi invers.

Cotarea valutelor ţine seama atât de cursul de cumpărare , cât şi de cel de vânzare ce se stabilesc pentru fiecare valută. Diferenţa dintre cele două cursuri se numeşte ,,Spreed” (raspandire) şi evidenţiază câştigul celui care cotează , presupunând că el cumpară şi vinde în acelaşi timp.

În ţările unde nu funcţionează burse valutare , cursul de schimb este determinat prin participarea marilor bănci care acţionează pe piaţa valutară, pe baza unei proceduri numită fixing.

În România cotaţia monedei naţionale se realizează prin fixing , pe baza licitaţiei ferme organizată de B.N.R.

Sistemul valutar de la Bretton Woods (SUA) din anul 1944 a funcţionat pe baza mecanismului cursurilor fixe.Cursurile de schimb ale monedelor ţărilor membre ale F.M.I. oscilau în jurul parităţii în limita ±1%. Ţările membre ale F.M.I. se angajau să menţină cursurile monedelor în limitele marjelor de fluctuaţie prin intervenţii pe pieţele valutare.

Evoluţia economică a statelor capitaliste în anii 1956-1970 , presiunile de pe piaţa aurului şi alţi factori economici şi monetari au exercitat influenţă asupra relaţiilor economice internaţionale şi au determinat renunţarea la mecanismul cursurilor de schimb fixe din anul 1971.

Acordul Smithsonian din decembrie 1971 a prevăzut un sistem de cursuri raportate la dolarul SUA cu marje mai mari de fluctuare de pană la ±2,25% denumit sistemul cursurilor centrale ce s-a aplicat pană în martie 1973, după care ţările dezvoltate au trecut la flotarea cursurilor valutare.

Flotarea cursurilor valutare reprezintă formarea raportului de schimb al unei valute pe piaţa valutară în funcţie de cererea si oferta de valută şi de alţi factori economici, monetari şi financiari.