Criza datoriei externe - strategii de abordare și soluționare

Introducere

De-a lungul timpului intervenția statului în activitatea social-economică s-a accentuat, de unde și calitatea vieții oamenilor depinde de politica ce o promovează. Orice stat pentru a-și asigura buna funcționare și necesitățile populației are nevoie de resurse bănești. Proveniența internă a acestor resurse nu întotdeauna e suficientă pentru a acoperi nevoile ce le au, de aceea, statul apelează la diverse metode, cum ar fi: majorarea taxelor, emiterea de valori sau împrumuturile. Majorarea taxelor necesită timp, emiterea de valori face să izbucnească inflația și nu rămâne decât să apeleze la împrumuturi, nefiind cea mai bună metodă, dar care rezolvă problemele cu care se confruntă statul la momentul actual. Aceste împrumuturi publice se aprobă relativ ușor, dar cu și o mai mare ușurință ele se pot cheltui, fără a aduce mare folos comunității, îngreunând viitorul generațiilor următoare. De aici se și observă importanța funcției de repartiție și de control.

Datoria publică este un indicator complex și elaborat de aprecierea sintetică nu doar a situației financiare a unei țări, dar și a evoluției economiei și societății în ansamblu, cât și randamentul și eficiența cu care acționează menagenentul guvernamental. Ea poate fi de proveniență internă și externă, iar termenul pentru care se contractează separă datoria flotantă , pentru împrumuturile pe termene scurte, de până la un an, de datoria consolidată, care corespunde termenelor mediu și lung.

Deceniile recente marchează amploarea datoriei publice externe, ca specific al situației financiare din majoritatea statelor în dezvoltare.

I. Datoria publică externă

Una din problemele globale cu care se confruntă economia mondială in ultimii 20-30 de ani este reprezentată de creșterea permanentă a nivelului datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare. Datoria publică externă exprimă obligațiile statului față de creditorii săi externi. După definiția dată de Banca Mondială, datoria publică externă nu cuprinde:

- datoria persoanelor private negarantate de autoritatea publică;

- sumele rezultate din tranzacțiile cu Fondul Monetar Internațional;

- datoriile unor debitori din străinătate care pot fi rambursate în moneda țării lor;

- sumele datorate de diferite persoane fizice sau juridice fără scadențe de rambursare.

După cel de-al II-lea Război Mondial, țările au avut mari pierderi de suferit, fapt care le-a impus să apeleze cât mai des la împrumuturi externe. Astfel s-a format un dezechilibru între țările îndatorate și țările dezvoltate. Din necesitatea reducerii acestor decalaje, s-au făcut numeroase transferuri de resurse financiare, dar nu aș putea spune că condiția lor a mers spre îmbunătățire. În plus, criza energetică declanșată în anul 1973, cu grave consecințe ulterioare, a stimulat efecte dezastruoase:

- creșterea de circa 7 ori a datoriei lor externe;

- orientarea împrumuturilor către alte scopuri decât creșterea economică;

- accentuarea continuă a deficitelor și dezechilibrelor pe toate planurile;

Împrumuturile externe contractate de aceste țări au fost utilizate în scopuri mai puțin eficiente, cum ar fi:acoperirea deficitelor comerciale, conjunctura economică internațională( criza energetică, creșterea nivelului dobânzilor la creditele externe) și slaba dezvoltare economico-socială, au avut drept cauză imposibilitatea de a răspunde la datoria externă. Astfel, în anii 1980 aproape jumătate din țările în curs de dezvoltare importatoare de capital solicitaresă reeșalonarea datoriilor ajunse la scadență. Astfel acestea însemnând primii pași spre criza datoriei externe.

1. Susanu Monica „Finanțe publice: Concepte, principii, politici”, Editura europlus, Galați, 2008;

2. Văcărel Iulian „Finanțe publice”, EDP, ediția a IV-a, București 2003;

3. http://www.scritub.com

4. http://conspecte.com

5. http://www.rasfoiesc.com