Corporațiile multinaționale și producția internațională

O definitie de lucru simpla a corpotatiei multinationale ne spune ca aceasta este o firma care detine si conduce unitati economice in doua sau mai multe tari. Cel mai adesea, ea presupune investitia directa din partea unei corporatii si posesiunea de unitati economice (servicii, industrii exctractive sau intreprinderi industriale) in diverse tari.

Multe corporatii multinationale sunt niste institutii extrem de puternice si poseda resurse care le depasesc cu mult pe cele ale majoritatii statelor-membre ale Natiunilor Unite. Aceste corporatii au continuat sa creasca in importanta. Totalul investitiei straine directe, raspindita in lumea intreaga, a fost, in 1981, cam de cinci sute de miliarde de dolari.

Chiar daca dominatia corporatiilor multinationale in economia mondiala parea asigurata in anii ’60, in 1973 a avut loc un eveniment care a insemnat o sfidare si o alterare profunda a pozitiei lor aparent invincibile in economia globului. Embargoul OPEC asupra petrolului si crestarea, in consecinta, masiva a pretului la titei au demonstrat ca statele-natiuni nu si-au pierdut capacitatea contraofensiva. Intr-un interval relativ scurt, companiile petroliere s-au trezit cu cele mai multe dintre filialele lor din strainatate nationalizate si ajunse in subordinea statelor considerate candva lipsite de putere si servile.

NATURA CORPORATIEI MULTINATIONALE

O CMN tinde sa fie o corporatie-oligipol, ale carei posesiuni, activitati de management, productie si vanzare subintind jurisdictia mai multor natiuni. Ea se compune dintr-o centrala, avandu-si sediul intr-o tara, si dintr-un fascicul de filiale in alte tari.

Obiectivul principal al corporatiei este acela de a asigura cel mai mic cost de productie pentru marfurile sale pe pietele lumii; acest tel poate fi atins prin castigarea celor mai eficiente amplasamente din punctul de vedere al facilitatilor de productie sau prin obtinerea unor concesii fiscale din partea guvernelor-gazda.

Corporatiile multinationale detin o rezerva imensa de talent managerial, active financiare si resurse tehnice, si isi conduc operatiile gigantice cu ajutorul unei strategii globale concertate.

Ele se straduiesc sa-si extinda si sa-si perpetueze pozitia prin integrare verticala si centralizarea deciziei. IBM, General Motors, Mitsui, Toyota, Fiat si Nestle se constituie in exemple tipice.

Pana catre ultimul sfert de veac XX, cele mai promitatoare doua tipuri de investitie straina au fost investitiile in industria prelucratoare a economiilor dezvoltate ale OECD si cele in industria extractiva, mai ales in petrol, din tarile mai putin dezvoltate. In ultimele decenii, si serviciile au fost din ce in ce mai dominate de corporatiile multinationale.

In anii ’60, investitia straina directa a cunoscut o metamorfoza din mai multe motive: comprimarea timpului si a spatiului, gratie perfectionarilor din transporturi si comunicatii, politicile guvernamentale favorabile corporatiilor multinationale si un climat international de sprijin,datorat puterii si pozitiei de lider al Americii. Corporatiile americane, vrand sa-si mentina accesul la o piata relativ inchisa, dar in crestere, au inceput sa investeasca masiv in Europa Occidentala, in mare ca o reactie la formarea Pietei Comune Europene si la infiintarea in consecinta a unui tarif vamal comun.

Investitiile directe, din partea unor corporatii americane in cautare de petrol si de alte resurse, s-au propagat si ele in Orientul Mijlociu si in alte locuri.

Pe masura ce corporatiile capatau o importanta tot mai mare, economistii – si nu numai ei –si-au dat silinta sa explice acest fenomen inedit. Initial, cele doua tipuri de explicatii disponibile au fost miscarile internationale de capital si comertul international.

Necesitatea unei noi teorii devenea evidenta si eforturile inceputurilor s-au focalizat asupra semnificatiei barierelor comerciale, a cursurilor de schimb si a unor politici publice favorabile.

Daca o teorie unificata, care sa lamureasca toate tipurile de investitie straina directa, ramane inca de elaborat, factorul principal in explicarea corporatiei multinationale consta in importanta crescanda a competitiei oligopoliste. Corporatiile multinationale au avut posibilitatea sa profite, prin strategiile lor comerciale si de productie in strainatate, de o economie mondiala relativ mai deschisa, rezultata in urma diferitelor runde de negocieri comerciale.

Doua sunt teoriile care ies in evidenta, din randul celor ce pun accentul pe natura oligopolista a acestor corporatii.

Prima este “ teoria ciclului de productie”, dezvoltata mai ales de Raymond Vernon (1966) si elaborata in detaliu, ulterior, de alti economisti.

A doua, si cea mai recenta, s-a facut cunoscuta ca “ teoria organizarii industriale a integrarii pe verticala” (Krugman, 1981 a,p. 8).

Teoria ciclului de productie se aplica cel mai bine investitiei directe in strainatate din industria manufacturilor, inceputurilor expansiunii in afara a corporatiilor americane si la ceea ce poarta numele de investitie “ integrata pe orizontala”, cu alte cuvinte, infiintarea de unitati productive prevazute sa fabrice aceleasi bunuri, sau unele asemanatoare, oriunde in lume.

Teoria mai generala a organizarii industriale, pe de alta parte, se aplica cel mai bine noului multinationalism si investitiei “integrata pe verticala”, adica productiei unor fabricate finite din anumite intreprinderi, care servesc drept “intrari” in alte fabrici ale firmei. Aceasta productie de componente sau de bunuri intermediare s-a extins mult sub forma contractarii si al intreprinderilor mixte.

Teoria ciclului de productie, chiar daca nu imbratiseaza toate aspectele importante ale comertului si investitiei, incorporeaza totusi cateva dintre cele mai semnificative elemente: dezvoltarea si diseminarea tehnologiei industriale ca un determinant major al evolutiei economiei internationale, rolul ascendent al corporatiei multinationale si integrarea ei atat in comertul, cat si in productia internationala.

Teoria sustine ca orice tehnologie – sau produs – trece prin trei faze de evolutie: (a) faza introductiva sau inovatoare, (b) faza maturitatii sau dfe dezvoltare a procedeelor si (c) faza standardizarii sau a maturitatii.

Prima faza a ciclului de productie tinde sa se localizeze in tara cea mai avansata – sau in cele mai avansate tari - din punct de vedere industrial, asa cum au fost Marea Britanie in secolul al XIX-lea, Statele Unite in prima parte a perioadei postbelice si Japonia, din ce in ce mai hotarat, in ultima parte a secolului XX.

Corporatiile oligopoliste din aceste tari au un avantaj comparativ in dezvoltarea unor noi produse si procese industriale, datorite pietei interne de mari proportii (d,p,d,v, al cererii) si resurselor repartizate unor activitati inovatoare (d.p.d.v. al ofertei).

Pe parcursul celei de a doua faze sau a fazei de maturizare, procedeele tehnologice continua sa se perfectioneze, iar amplasarea productiei tinde sa se mute in alte tari avansate.

In sfarsit, in cel de-al treilea stadiu al ciclului, standardizarea procedeelor productive face posibila trecerea amplasarii productiei in tarile mai putin dezvoltate, in special in economiile nou-industrializate, ale caror avanjat comparativ sta in salariile lor mai mici; de pe aceste platforme de export sunt expediate – fie ca produse finite, fie sub forma de componente – pe pietele lumii.

Acest comert intra-firma a devenit o trasatura proeminenta a economiei mondiale contemporane.