Consumul și Consumatorul în Teoria Economică

CONSUMUL SI CONSUMATORUL ÎN TEORIA ECONOMICA

Abordarea clasica si neoclasica

Conceptualizarea si utilizarea notiunilor de consum si consumator, ca practica si experienta sociala distincta si respectiv ca agent specific al vietii economice, tin de începuturile economiei politice clasice. W. Petty, A. Smith, D. Ricardo,Th. R. Malthus, P. Boisguillebert, J. B. Say s.a., au avut reprezentarea locului si rolului lor în procesul reproductiei. Fixarea si delimitarea lor conceptuala a fost facuta în conditiile capitalismului atomizat în care concurenta perfecta si deplina libertate de miscare reprezentau esenta legilor nescrise ale mecanismului economic. Într-un asemenea context ei au creat si sustinut mitul consumatorului suveran, al individului care, neîngradit de constrângeri exterioare, îsi alege, în baza unor calcule specifice, acea structura de consum care sa-I aduca maximum de bunastare. În acelasi timp, consumul si consumatorul erau privite ca puncte terminus; “Orice consum este o distrugere de valoare, o pierdere “, stabilea, implacabil, la nivelul lui 1852, J. B. Say.

Modelul cel mai subtil, dar si cel mai abstract, al consumatorului suveran îl gasim, la distanta de un secol, la mostenitorii în linie directa ai clasicismului economic- neoclasicii. Cu L. Walras, S. Jevons si C. Menger într-o prima linie, urmati apoi de V. Pareto, B. Bawerk. Fr. Wieser ei au pus bazele teoriei consumatorului rational. La Walras, teoria a îmbracat forma cea mai elaborata; pentru el consumatorul este un agent final care, cu venitul câstigat si în limitele acestuia, cauta sa cumpere de pe piata un anumit numar de bunuri si servicii în intentia de a-si satisface nevoile si dorintele ; ins rational si capabil de evaluari cantitative si calitative, consumatorul are totusi un rol pasiv, calculele sale de maximizare reducându-se la a stabili o scara a preferintelor în functie de natura si intensitatea nevoilor; cum se formeaza si evolueaza nevoile, cum se explica variatia veniturilor si preturilor, care este relatia de interconditionare dintre producator si consumator, ca si dintre consumatori între ei sunt întrebari pe care Walras nu si le pune. V. Pareto a facut un pas înainte abordând problema satisfacerii nevoilor la scara ansamblului societatii; dar si la el, ca si la Walras, optimul se raporteaza la o structura data a veniturilor iar natura dorintelor si nevoilor ramâne o problema a sociologilor si psihologilor si nu a economistilor. Abia al doilea val al neoclasicismului, în varianta sa moderna neo-clasica din secolul nostru, înlaturând o serie de slabiciuni ale înaintasilor, a dezvoltat teoria consumatorului prin introducerea unor noi elemente de analiza. În 1920 A. C. Pigou a luat în considerare structura veniturilor; ulterior, K. Wicksel a cuantificat influenta factorului timp si a celui monetar; pe aceasta directie a mers si Keynes, contribuind la largirea câmpului de analiza a teoriei maestrului sau, neoclasicul A. Marshall. Introducând elemente ale sociologicului si psihologicului, ale dinamicii veniturilor si preturilor, ale influientei factorului timp etc., neoclasicismul modern, prin contributia unor economisti ca O. Morgestern, J. von Neumann, F. von Hayek, M. Friedman, P. Samuelson, J. R. Hicks s.a., a dat contur si forma unei teorii a consumatorului care, cu toate minusurile ce decurg din decuparea si desprinderea din mediul sau real a lui “homo economicus rationalis” si asezarea lui în centrul analizei, are suficiente elemente logice, o coerenta si mai ales o forta de atractie indusa din spiritul incitant si problemele puse care o fac sa fie prezenta în aptoape toate manualele de teorie economica ale apusului. Pe acest temei si teren încercam, în cele ce urmeaza, s-o surprindem si noi în liniile ei principale.

Punctul de plecare al teoriei neoclasice al consumatorului îl reprezinta postulatul rationalitatii. Se considera ca în actul de consum individul este capabil sa rezolve simultan doua probleme: una de decizie, de alegere între mai multe variante de consum în functie de nevoile sale si una de maximizare a utilitatii. Din moment ce utilitatea exista, ea trebuie masurata;Walras, Jevons, Menger si ulterior Marshall au crezut în posibilitatea de a masura utilitatea prin ea însasi, cardinal, prin atribuirea, subiectiva, a unor indici de utilitate bunurilor cumparabile; mai cu seama A. Marshall a încercat sa masoare utilitatea prin cantitatea de moneda pe care cumparatorul este dispus sa o cheltuiasca pe bunul respectiv; “Consumatorul va cheltui deci moneda prin cumpararea bunurilor atâta timp cât utilitatea marginala a monedei cedate ramâne inferioara utilitatii marginale a bunului cumparat”. Transferul problemei utilitatii marginale a bunurilor spre utilitatea marginala a monedei ( nici ea clar definita ) nu era o rezolvare. În plus, la o analiza elementara, se putea lesne observa ca utilitatea unui bun nu este autonoma, ea depinde de utilitatea altor bunuri. De acest lucru si-a dat seama V. Pareto. El a observat ca pentru a-si realiza scopul, consumatorul nu are nevoie de o masura fidela a utilitatii ci doar de a fi în posesia unui clasament rational al preferintelor sale; cu aceasta lista a preferintelor în fata, el va cumpara bunuri si servicii în ordinea fixata si, atâta timp cât venitul îi permite. Diferenta de intensitate si utilitate cu care bunurile satisfac preferintele importa mai putin sau chiar deloc; putin intereseaza din punctul de vedere al analizei, daca bunul A este preferat de consumator de 5, de 3 sau de” n” ori mai mult decât bunul B; oricum el va fi achizitionat înaintea acestuia din urma. Plecând de la aceste consideratii el a propus înlocuirea teoriei utilitatii cardinale cu una a utilitatii ordinale. Dezvoltarile urmatoare din secolul nostru si în principal cele ale lui J. R. Hicks merg pe aceasta linie.