Consumul Și Consumatorul În Teoria Economică

Conceptualizarea si utilizarea notiunilor de consum si consumator, ca practica si experienta sociala distincta si respectiv ca agent specific al vietii economice, tin de inceputurile economiei politice clasice. W. Petty, A. Smith, D. Ricardo, Th. R. Malthus, P. Boisguillebert, J. B.

Say s. a., au avut reprezentarea locului si rolului lor in procesul reproductiei. Fixarea si delimitarea lor conceptuala a fost facuta in conditiile capitalismului atomizat in care concurenta perfecta si deplina libertate de miscare reprezentau esenta legilor nescrise ale mecanismului economic. Intr-un asemenea context ei au creat si sustinut mitul consumatorului suveran, al individului care, neingradit de constrangeri exterioare, isi alege, in baza unor calcule specifice, acea structura de consum care sa-I aduca maximum de bunastare. In acelasi timp, consumul si consumatorul erau privite ca puncte terminus; Orice consum este o distrugere de valoare, o pierdere, stabilea, implacabil, la nivelul lui 1852, J. B.

Say.

Modelul cel mai subtil, dar si cel mai abstract, al consumatorului suveran il gasim, la distanta de un secol, la mostenitorii in linie directa ai clasicismului economic- neoclasicii. Cu L. Walras, S. Jevons si C. Menger intr-o prima linie, urmati apoi de V. Pareto, B.

Bawerk. Fr. Wieser ei au pus bazele teoriei consumatorului rational. La Walras, teoria a imbracat forma cea mai elaborata; pentru el consumatorul este un agent final care, cu venitul castigat si in limitele acestuia, cauta sa cumpere de pe piata un anumit numar de bunuri si servicii in intentia de a-si satisface nevoile si dorintele; ins rational si capabil de evaluari cantitative si calitative, consumatorul are totusi un rol pasiv, calculele sale de maximizare reducandu-se la a stabili o scara a preferintelor in functie de natura si intensitatea nevoilor; cum se formeaza si evolueaza nevoile, cum se explica variatia veniturilor si preturilor, care este relatia de interconditionare dintre producator si consumator, ca si dintre consumatori intre ei sunt intrebari pe care Walras nu si le pune. V. Pareto a facut un pas inainte abordand problema satisfacerii nevoilor la scara ansamblului societatii; dar si la el, ca si la Walras, optimul se raporteaza la o structura data a veniturilor iar natura dorintelor si nevoilor ramane o problema a sociologilor si psihologilor si nu a economistilor. Abia al doilea val al neoclasicismului, in varianta sa moderna neo-clasica din secolul nostru, inlaturand o serie de slabiciuni ale inaintasilor, a dezvoltat teoria consumatorului prin introducerea unor noi elemente de analiza. In 1920 A. C. Pigou a luat in considerare structura veniturilor; ulterior, K. Wicksel a cuantificat influenta factorului timp si a celui monetar; pe aceasta directie a mers si Keynes, contribuind la largirea campului de analiza a teoriei maestrului sau, neoclasicul A. Marshall. Introducand elemente ale sociologicului si psihologicului, ale dinamicii veniturilor si preturilor, ale ...