China în Context Geopolitic

Când vorbim despre China prima imagine care ne vine în minte este aceea a unui stat suprapopulat. În mod constant, de-a lungul istoriei, populaţia chineză a reprezentat o cincime din cea mondială, fără variaţii semnificative. În termeni contemporani vorbim de o populaţie egală cu cea a Statelor Unite, fostei URSS, Uniunii Europene şi Japoniei, toate la un loc. Niciun război şi nici o înfrângere nu i-au putut ştirbi identitatea, iar acolo unde ofensiva nu a reprezentat o soluţie a fost înălțat Marele Zid Chinezesc, construcţie unică prin îndrăzneala de a proteja acest teritoriu imens, singura care datorită lungimii de aproape 4000 de kilometri este vizibilă şi din Cosmos.

Prezenţa Chinei în zona economică a fost întotdeauna semnificativă, fiind suficient să ne gândim la Drumul Mătăsii, când produse tradiţionale precum mătasea, porţelanul, mirodeniile ajungeau în Europa. Este, cu siguranţă, primul caz atestat de export la distanţe atât de mari, de mii de kilometri, şi este de asemenea prima dată când entităţi statale europene au resimțit presiunea economică chineză. Deja Imperiul Roman îşi făcea griji pentru balanţa sa economică stabilizată în zona deficitului, pentru că singurul produs acceptat pentru mătasea chinezească era aurul, ducând la scăderea masivă a rezervelor. Într-o epocă mult mai târzie părintele economiei moderne, Adam Smith, în celebra sa lucrare, “Avuţia naţiunilor”, scria: “China a fost dintotdeauna una dintre cele mai bogate, adică una dintre cele mai fertile, bine cultivate, harnice şi populate ţări din lume. Se pare, totuşi, că de mult timp stagnează. Marco Polo, care a vizitat-o acum mai bine de cinci sute de ani descrie agricultura, industria şi popularea sa aproape în aceeaşi termeni precum călătorii zilelor noastre. Poate ca a atins deja de ceva vreme întreaga bogăție pe care natura legilor şi instituţiilor sale i-a permis să acumuleze”. Într-adevăr, se vedea în vremea lui o stagnare, chiar o uşoara decădere, ţinând cont că până în secolul XVII exista un leadership mondial incontestabil în domeniile agricol, al inovaţiei industriale, al nivelului de trai. În ciuda stagnării, 28.7% din economia mondială aparţinea Imperiului Celest, în 1820.

Este posibil ca Marea Britanie să fi avut un rol deloc neglijabil în pierderea de prestigiu internaţional suferită de China în timpul perioadei numite “secolul ruşinii”. Prin impunerea opiului ca monedă de schimb, prin înfrângerea zdrobitoare a flotei chineze şi prin impunerea Tratatului de la Nanking s-a produs o schimbare fără precedent a realităţii locale. Ieşirea forţată din izolare a avut şi o parte pozitivă. În ciuda înfrângerii de moment, China a înţeles ca într-un fel sau altul va trebui să se reformeze, să devină capabilă să concureze de la egal la egal cu forţele occidentale. Un contact traumatic, dar necesar pentru deşteptarea potenţialului acestei naţiuni.

Economia şi industria

China de astăzi se prezintă ca o putere regională, aflată în proces de escaladare a ierarhiei economiilor lumii. Este suficient să menţionăm că potrivit estimărilor experţilor în următorii 10-20 de ani va depăşi economia americană, devenind prima putere economică, după ce în 2010 a depăşit economic Japonia (aflată pe locul doi). Există multe lumini şi umbre în situaţia actuală. Conform estimărilor proprii, China are o fereastră de oportunitate strategică, ce va expira în 2020, ca să îşi atingă adevăratul potențial al forțelor sale. De aceea niciun mijloc nu este neglijat în acest sens, ajungându-se la creşterea masivă a exporturilor, care deja ating primul loc pe plan mondial în 2010. Multe dintre produsele prezente pe piaţa internă, fie proprii, fie mărci străine, au un preţ mult mai mare în China decât în SUA. Se ajunge la situaţia paradoxală în care un turist chinez achiziţionează un produs de pe piaţa americană la o treime faţă de valoarea unuia similar din ţara natală. Aceasta pentru că importurile sunt descurajate pe cât posibil, la fel ca şi “produsele de lux”, denumire cu care poate fi etichetat orice mărfuri pe care statul nu le doreşte, din motive de concurentă.

Impactul chinez s-a făcut simţit treptat. Până la începutul anilor `80 era nesemnificativ, în raport cu slaba competitivitate a industriei. Prin deschiderea economiei chineze către investiţii străine, relocalizări industriale şi stimularea sectorului privat a avut loc dezvoltarea de astăzi. Există un curent de opinie care afirmă că actuala creştere economică urmează modelul japonez. La ora actuală, deşi depăşită în 2010 ca PIB, Japonia oferă în continuare un exemplu demn de studiat. În anii `60 premierul Hayato Ikeda dădea startul unui deceniu incredibil de dezvoltare prin adoptarea “Japan's Income Doubling Plan”. Măsurile cele mai importante erau: tăieri de taxe, mărirea cheltuielilor legate de asigurările sociale, micşorarea inegalităţilor sociale. Aceasta a condus la un deceniu de creşteri de PIB de 10% pe an. China a atins un nivel similar, căutând la ora actuala să crească cererea internă pentru a-şi face economia mai puţin dependentă de export. Dilema actuală, subliniată de prof. Ting Lu, economist la Bank of America Merrill Lynch este că ţara ar vrea să sprijine o creştere a salariilor inferioară creşterii PIB-ului, în acelaşi timp cu creşterea cât mai mare a câştigului şi economisirii. Reglementând prea mult şi în manieră prea rigidă guvernul chinez riscă să blocheze delicatele mecanisme economice. Reala creştere de salarii în industria chineză se datorează astăzi mai degrabă demografiei decât economiei. Pur şi simplu firmele chinezeşti găsesc astăzi mai puţini tineri disponibili pentru muncile intensive, decât acum 10 ani. O altă asemănare cu situaţia japoneză este politica monetară. Acolo unde excesul de lichidităţi aruncate pe piaţa japoneză (ulterior Acordului Luvru, 1987) a dus la bule speculative, avem situaţia similară din China. Îngrijorată de criza mondială, conducerea a decis să sprijine sectoarele care se bazau pe export şi care au fost inundate cu ajutoare şi credite ieftine statale. Riscul actual este comparabil cu cel japonez, cu menţiunea că aprecierea FMI-ului este mai optimistă. Potrivit lui Papa N'Diaye, din board-ul aceleiaşi instituţii, datoriile private şi publice sunt mult mai mici decât cele japoneze. Trebuie luat de asemenea în considerare şi un efect în timp al acelei populaţii chineze încă sărace. În marea ei majoritate de provenienţă rurală, populaţia Chinei continentale a reprezentat în general un rezervor de forţă de muncă ieftină pentru regiunile costiere, mai industrializate. Însă migraţia înspre acestea nu poate continua la infinit, datorită, mai ales, aglomerării excesive a marilor metropole. În plus există deja un fenomen de migrare al întreprinderilor private către interior, în căutare de costuri umane mai mici. Pe măsură ce acest trend va continua vom putea asista la o contribuţie din ce în ce mai semnificativă a Chinei interne la PIB-ul naţional, inclusiv cel pe cap de locuitor. Aceasta chiar dacă dezvoltarea aceloraşi regiuni costiere se va diminua, treptat, odată cu atingerea potenţialului maxim dat de condiţiile locale. Însă există un maxim al capacităţii altor ţări, importatori tradiţionali precum SUA de a absorbi volumul de export rezultat, motiv în plus pentru o stimulare a dezvoltării cererii interne. Această situaţie va constitui, fără îndoială, un factor moderator pentru următorii aproximativ 10 ani, fără a-i răpi ţării şansa de a deveni lider mondial ca PIB. Se duce o luptă pentru găsirea de noi pieţe unde capitalul financiar excedentar să poată fi investit. În goana după valorificarea imenselor rezerve de valută, China a ajuns să facă propuneri de ajutor financiar pentru statele europene în dificultate, precum şi investiţii uneori imposibil de recuperat în restul globului. Teama unui dolar devalorizat, care să afecteze cele aproximativ 2,87 trilioane de dolari rezerve valutare, mare parte fiind alcătuite din bonduri americane, stimulează nevoia de a le găsi urgent un plasament. S-a ajuns deja în situaţia greu de imaginat anterior ca valoarea investiţiilor în împrumuturi acordate unor state să o depăşească pe cea a Fondului Monetar Internaţional, generând mari temeri. FMI a făcut o propunere ca pe viitor să alcătuiască o strategie comună, pentru a nu ajunge în situaţia unei concurente pe piaţa împrumuturilor. O asemenea perspectivă este oricum îngrijorătoare, dată fiind direcţionarea imprevizibilă a capitalurilor chineze către beneficiari. O distribuţie grafică a investiţiilor, împreună cu evoluţia lor în timp şi pe categorii dă o imagine mai exactă, fiind luat în calcul intervalul 2005-2009.