Bunăstare și Sărăcie

Bunăstare şi sărăcie

Problematica omului ca actor principal al spaţiului economic nu presupune doar o abordare exclusivist socială, ci dimpotrivă şi o abordare economică în toată profunzimea sa.

În ultimele două decenii orientarea ştiinţifică şi preocuparea netă a economiştilor a înregistrat dacă nu o deplasare vădită către zona factorului uman cel puţin o reconsiderare privind locul şi rolul individului apreciat nu doar ca o consecinţă, ci mai degrabă o premisă a creşterii economice.

Dacă tema majoră, preferată a anilor 1970-1980 a fost creşterea economică şi disputa echilibru-dezechilibru, în ultimii ani, în special după criza petrolului care a marcat un impact economic politic şi social dosebit pe întregul glob, se constată o atenţie sporită pentru problemele legate de bunăstarea societăţii, de raportul egalitate-inegalitate socială, de fenomenul repartiţiei marilor “zone de sărăcie” care în viziunea actuala determină “o nouă geografie socială” ce îşi trasează conturile.

1. Inegalitate şi sărăcie

Definiţie:

Sărăcia reprezintă o situaţie de lipsă materială definită printr-un venit bănesc ce rămâne inferior unui prag considerat limită în condiţii dat pentru existanţa umană.

Nu este o problemă individuală, ci una colectivă, socială, care atinge în mod grav demnitatea şi drepturile fundamentale ale omului.

In concepţia formulată de Consiliul Europei (Strasbourg, 1991), ea “reprezintă nerecunoaşterea unui drept fundamental al fiecărei persoane, acela de a trăi în demnitate”.

Sărăcia absolută exprimă statutul individului sau familiilor care nu dispun de condiţiile minime de viaţă subordonate menţinerii randamentului fiyic (hrană, condiţii de locuit, îmbrăcăminte, încălţăminte, articole igienico-sanitare etc.)ş acest concept a devenit bază pentru definirea “nivelului de subzistenţă”.

Dezvoltarea economiei cere ca rezultatele să fie distribuite permanent într-o manieră cât mai echitabilă care să conducă la dezvoltarea sabilă a colectivităţiiş orice program de dezvoltare care se va limita doar la interacţiunile pur economice, neglijând condiţiile şi repercusiunile sociale, este sortit eşecului.

Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale ale omului (art. 9) recunoaşte dreptul oricărei persoane la securitatea socială, inclusiv la asigurările sociale şi la un nivel de viaţă suficient pentru el şi familia sa, hrană, îmbrăcăminte şi o locuinţă convenabilă (art. 11).

Reafirmarea dualismului bogaţi-săraci conduce în mod firesc la reapariţia tensiunilor sociale care intră în prezent, într-o nouă etapă.

Cu toate ca îşi poate avea sursa în tendinţele exagerate de egalizare şi omogenizare forţată, sărăcia este totuşi cel mai frecvent legată de inegaliate.

Inegalitatea economică are mai multe aspecte : diferenţa între veniturile lunare, deosebiri în modul de trai şi în raport cu durata de viaţă, de asemenea se poate aborda şi o cumulare a inegalităţilor care converg către atingerea unei poziţii sociale dezavantajoase.

Cum inegalitatea porneşte de la împărţire şi redistribuire, procese care nu au nimic comun cu legile sociale, se impune aplicarea principiilor dreptăţii sociale.

Întrebarea cel mai des formulată este legată de tipul de dreptate socială precum şi de conţinutul caracterului său social.

Literatura de specialitate conturează în acest sens cel puţin două concepţii:

a) Dreptatea socială ca rezultat (o situaţie este apreciată ca fiins justiţiară doar atunci când se obţin anumite rezultate pozitive în plan social)

b) Dreptatea socială ca procedură (ea fiind prezentă doarîn urma utilizării unor anumite mijloace, instrumente, pârghii, ca de exemplu: protecţia socială, programe diferenţiate pe categorii de indivizi, securitatea socială, etc.)

Tema egalitarismului se confruntă astfel cu realitatea economiei de piaţă unde accesul individului este condiţionat de noile trebinţe care la randul lor conduc la inegalităţi şi la ample reevaluări cantitative şi calitative ale trebuinţelor oamenilor.